Irina își netezi rochia crem și privi cu atenție sala largă a restaurantului din centrul Brașovului.
Nunta Ioanei se anunța zgomotoasă, elegantă și plină de strălucire. Fosta ei cumnată iubise dintotdeauna petrecerile fastuoase, iar mirele era un om care nu se zgârcea niciodată când venea vorba despre impresii puternice.
Buchete de trandafiri albi împodobeau mesele, lumânările pâlpâiau în sfeșnice de cristal, iar pe mica scenă cânta o formație. Totul era impecabil, exact așa cum trebuia să fie la o nuntă frumoasă.
— Irinuța! — Ioana se repezi spre ea, învăluită în voalul bogat. — În sfârșit ai ajuns! Începusem să mă tem că te-ai răzgândit în ultimul moment.
— De ce m-aș fi răzgândit? — Irina o îmbrățișă cu grijă, fără să-i șifoneze rochia. — Am rămas blocată în trafic. Știi bine că la ora asta e aproape imposibil să traversezi orașul.
— Ascultă-mă, — Ioana își coborî vocea, deși în jur muzica răsuna, iar invitații vorbeau unii peste alții. — În curând va veni Radu. N-aveam cum să nu-l invit, doar e fratele meu. Pentru tine nu va fi o problemă?
Irina ridică ușor din umeri.
Trecuseră trei ani de la divorț. Era suficient timp pentru ca simpla rostire a numelui lui să nu-i mai provoace durere.
În plus, îi era sincer recunoscătoare Ioanei. Fata nu alesese între fratele ei și fosta cumnată. Prietenia lor se dovedise mai puternică decât conflictul de familie și supraviețuise chiar și despărțirii.
— Totul e în regulă. Suntem amândoi oameni maturi.
— Ești minunată, — răsuflă Ioana ușurată, apoi porni să întâmpine alți invitați.
Irina luă de pe tava unui ospătar un pahar de vin spumant și își plimbă privirea prin încăpere. Cunoștea mulți dintre cei prezenți încă din vremea căsniciei: rudele lui Radu, vechi prieteni și câteva cunoștințe comune.
Unii îi făceau semn stânjeniți de la distanță, alții se prefăceau că nu o observă. După un divorț, oamenii nu știu adesea cum să se poarte cu foștii soți, ca și cum despărțirea ar fi schimbat până și regulile unei conversații obișnuite.
Irina se așeză la o masă din spate, alături de colegele Ioanei de la bancă. Tinerele o priveau ca pe o femeie serioasă, venită dintr-o perioadă aproape legendară a vieții miresei.
— Chiar ați fost căsătorită cu domnul Radu Petrescu? întrebă încet o fată roșcată, pe nume Larisa.
— Da, s-a întâmplat, — răspunse Irina zâmbind. — A fost atât de demult, încât uneori mi se pare că am trăit povestea altcuiva.
— Este atât de elegant și sigur pe el, — oftă o altă tânără. — Iar mașina lui e superbă! Mi-ar plăcea să merg măcar o dată cu ea.
Irina doar încuviință și sorbi puțin din pahar.
După despărțire, auzise de nenumărate ori asemenea laude despre fostul soț.
Femeile vedeau un bărbat atrăgător, îmbrăcat cu gust, cu o mașină scumpă și un salariu mare la o companie de tehnologie din București.
Nu vedeau însă nemulțumirea lui permanentă, reproșurile zilnice și nevoia de a controla fiecare pas al femeii de lângă el.
— Uitați, a venit și el, — șopti Larisa cu admirație.
Irina se întoarse spre intrare.
Radu păși în sala de nuntă însoțit de o blondă tânără, îmbrăcată într-o rochie roz aprins, imposibil de ignorat.
Arăta, într-adevăr, foarte bine. Costumul scump îi venea perfect, părul era aranjat cu grijă, iar zâmbetul îi păstrase farmecul pe care îl avusese și cu ani în urmă.
Blonda îl ținea strâns de braț și cerceta încăperea curioasă, ca și cum ar fi pășit pentru prima dată într-un cerc de oameni complet necunoscuți.
— Ea este Bianca, — explică Larisa. — Lucrează într-un magazin din mall. Radu o ia cu el la toate evenimentele de aproape șase luni.
Irina îl privi cum își îmbrățișează sora, îi strânge mâna mirelui și primește saluturile rudelor. Se bucura evident de atenția tuturor și se purta ca un erou al serii. Unele obiceiuri nu dispar niciodată.
Când privirea lui se opri în cele din urmă asupra Irinei, ea ridică liniștită paharul, salutându-l fără cuvinte.
Radu încremeni o clipă, îi spuse ceva partenerei sale și, întorcându-se ostentativ, se îndreptă spre bar.
— Probabil s-a simțit jenat, — presupuse una dintre fete.
— Nicidecum, — răspunse Irina cu sinceritate.
Și chiar așa era.
Cu trei ani în urmă, o întâlnire întâmplătoare cu Radu ar fi răscolit-o. Acum simțea doar o curiozitate distantă, ca și cum ar fi privit viața unui om pe care îl cunoscuse cândva foarte bine, dar pe care îl lăsase de mult în urmă.
Maestrul de ceremonii era un profesionist adevărat. Știa să țină invitații aproape, glumea inteligent fără să cadă în vulgaritate și nu depășea niciodată limita bunului-simț.
Irina participă cu plăcere la concursuri, dansă cu bunicul Ioanei și râse din toată inima alături de ceilalți invitați.
La un moment dat, aproape uită că în aceeași sală se afla fostul ei soț.
— Ce mai faci, Irina?
Vocea cunoscută o făcu să se întoarcă. Radu stătea lângă masă, cu un pahar în mână. În ochii lui se citea ceva neplăcut, neliniștitor.
— Sunt bine, — răspunse ea cât putu de neutru. — Tu?