— Mamă, ce pensie aveți? Luați-vă și voi ceva. Eu lucrez, mă descurc.
Andrei…
Andrei suna, de obicei, doar de sărbători.
De ziua tatălui trimitea pe telefon o imagine cu un tort strălucitor, câteva flori și o urare luată parcă dintr-un catalog.
Venea o dată pe an, vara, și rămânea cel mult două zile.
Ioana, soția lui, cobora din mașină în adidași albi ca zăpada și întreba înainte de orice:
— Aveți un Wi-Fi cât de cât bun?
Într-o primăvară, Teodor hotărî să vopsească gardul și obloanele casei.
Nu mai putea face singur treaba; spatele îl durea aproape tot timpul.
Maria își sună fiul.
— Andrei, vino în weekend și ajută-l pe tata. Dacă lucrați amândoi, terminați într-o zi.
— Mamă, nu știu… Trebuie să vorbesc cu Ioana. Parcă aveam niște planuri.
— Ce planuri, dragul meu? Tatăl tău are șaptezeci și doi de ani.
— Ți-am spus că discut cu ea. Te sun eu.
A sunat în aceeași seară.
Părea că îi era rușine, dar vocea lui suna atât de pregătit, încât Maria înțelese că își repetase explicația înainte.
— Nu pot să vin, mamă. Ioana a rezervat deja un weekend la o pensiune și am plătit avansul. Poate găsiți pe cineva să vă ajute. Pot să vă trimit trei sute de lei.
Maria răspunse încet:
— Nu e nevoie.
Și închise.
Sâmbătă, la exact opt dimineața, Cătălina se afla deja lângă poartă.
Purta blugi vechi și ținea două pensule noi, cumpărate pe drum.
Ea și tatăl ei vopsiră gardul până spre seară.
Sofia le aducea cutiile cu vopsea și fredona melodii din desenele animate.
Când se întunecă, Teodor rămase pe prispă, privind gardul verde, proaspăt vopsit. Tăcu mult timp.
Apoi îi spuse Mariei, în șoaptă, ca nu cumva să audă Cătălina din bucătărie:
— Maria… noi nici măcar n-am întrebat-o vreodată ce își dorește cu adevărat.
Maria nu răspunse.
Doar încuviință încet.
Garsoniera din Brașov — aceeași pe care o închiriaseră cândva studenților ca să plătească facultatea lui Andrei — fusese considerată ani la rând viitoarea proprietate a fiului.
Așa se hotărâse în familie, fără ca nimeni să mai pună lucrurile sub semnul întrebării.
— O să-i rămână lui Andrei. Are un băiat care crește, spusese Teodor cu aproape zece ani în urmă.
Cătălina auzise.
Și nu spusese nimic.
În iulie, Andrei și Ioana apărură pe neașteptate.
Fără să anunțe.
Într-o miercuri obișnuită.
Aduceau un tort și o pungă cu cafea boabe scumpă, deși părinții nu avuseseră niciodată un aparat pentru cafea.
Se așezară la masă.
După a doua cană de ceai, Andrei începu să vorbească pe ocolite.
— Mamă, tată, ne-am gândit la ceva… Garsoniera oricum va rămâne a mea. De ce să nu mi-o treceți acum? Evităm drumurile și notarul mai târziu. Noi vrem s-o vindem, să mai punem bani și să luăm un apartament mai mare în București. Matei termină în curând școala și o să vrea și el să se căsătorească.
Teodor își așeză încet ceașca pe masă.
— Iar pe noi când ai de gând să ne mai vezi? Înainte să semnăm sau după?
— Tată, de ce vorbești așa? Doar vin la voi.
— O dată pe an.
Ioana îi puse soțului mâna pe genunchi și zâmbi cu expresia aceea obișnuită, care o făcea pe Maria să se simtă mereu neliniștită.
— Domnule Teodor, înțelegeți și dumneavoastră… Noi avem serviciu, Bucureștiul, un alt ritm al vieții.
Discuția se opri acolo.
Teodor spuse că se va gândi.
Andrei ridică din umeri.
Ioana ieși afară să dea un telefon.
Spre seară, Maria se duse în bucătăria de vară să ia un borcan de dulceață de cireșe pentru copii.
Ușa era întredeschisă.
Pe banca de sub bolta de viță, fiul ei și nora stăteau de vorbă.
Maria se opri când își auzi numele.
— …și unde să se ducă? spunea Ioana. Tatăl tău e încăpățânat, dar până la urmă o să semneze. Important e ca Cătălina ta să nu le bage prostii în cap înainte.
— Cătălina n-o să le bage nimic în cap, răspunse Andrei nepăsător. Ea e fata noastră cuminte, aproape sfântă. Să vină în continuare aici, să aibă grijă de ei și să sape cartofii. Oricum nu prea are ce face. Garsoniera este a mea. Mi-au promis-o încă de când eram la școală.
— Și dacă ajung să fie neputincioși? Cine o să-i îngrijească?
— Cătălina, evident. Doar n-o să fac eu naveta din București până aici. La nevoie, găsim un cămin bun. Sunt destule acum.
Maria a pus borcanul pe pervaz cu mare grijă, ca sticla să nu scoată niciun sunet.
Apoi s-a întors în casă la fel de tăcută.
În noaptea aceea, ea și Teodor aproape că nu au dormit.
Maria i-a povestit tot ce auzise, cuvânt cu cuvânt.
El a ascultat-o fără să spună nimic, privind tavanul.
În cele din urmă, a rostit doar:
— Deci Cătălina o să aibă grijă de noi.
Dimineața, Andrei și Ioana au plecat.
Maria le-a pus dulceață în sacoșă.
Și-a îmbrățișat fiul, ca de fiecare dată.
El nici măcar nu a observat cât de dreaptă și liniștită părea mama lui.
Lunea următoare, Teodor și-a călcat o cămașă, s-a bărbierit cu grijă și, împreună cu Maria, a mers la notar în Brașov.
O săptămână mai târziu, i-au cerut Cătălinei să vină vineri seara, nu sâmbătă dimineața, cum făcea de obicei.
Pe masă se afla o mapă cu acte.
Teodor a împins-o spre fiica lui.
— Ce este aici, tată?
— Garsoniera.
Făcu o pauză.