În acea zi mă cuprinsese, fără avertisment, o tristețe apăsătoare. Mă gândeam la tinerețe, la soțul meu mort și la anii fericiți care rămăseseră în urmă. Aveam sufletul greu. Gheorghe a venit cu o sticlă de vin bun și m-a invitat să stăm puțin în bucătărie. Am vorbit despre trecut, ne-am spus întâmplări din viață și ne-am amintit cum eram pe vremea când încă aveam amândoi puterea și curajul tinereții.
Nu voi pretinde că am fost fără greșeală și nici nu voi încerca să-mi găsesc scuze. Eram doi oameni maturi. În seara aceea am simțit pur și simplu nevoia de apropiere, de căldură omenească, de prezența cuiva viu lângă mine. Totul s-a întâmplat pe neașteptate, aproape fără să ne dăm seama cum.
Dimineața următoare, însă, mi-a fost limpede că acel moment nu schimbase nimic. Gândeam clar și nu-mi făceam iluzii romantice. La șaizeci și patru de ani nu intenționam să-mi caut un alt soț. Mai mult decât atât, știam foarte bine că Gheorghe nu era omul alături de care voiam să-mi construiesc viitorul. El îmi închiriase o cameră, iar o noapte de slăbiciune nu însemna că trebuia să-mi reorganizez întreaga existență.
Când ne-am întâlnit dimineața în bucătărie, pe chipul lui am observat un zâmbet mulțumit și plin de subînțeles. Am hotărât să lămuresc imediat situația, înainte ca el să-și facă alte planuri.
— Ghiță, mai bine stabilim de acum lucrurile, ca să nu apară neînțelegeri, i-am spus calm, dar hotărât. Ce s-a întâmplat ieri nu se va repeta. A fost un impuls, o clipă de slăbiciune și nimic mai mult. Rămânem simpli colegi de apartament. Nu vreau o relație de iubire și nici să trăiesc alături de cineva ca într-o familie.
Bărbatul a părut luat prin surprindere. Zâmbetul i-a pierit, iar privirea i s-a umplut de nedumerire. Totuși, nu s-a certat cu mine.
— Bine, Elena. Cum vrei tu, a răspuns el încet, apoi s-a întors în camera sa.
Am simțit o ușurare uriașă. Eram convinsă că mă exprimasem suficient de limpede și că nu vor exista urmări neplăcute.
Cât de mult m-am înșelat!
La suprafață, viața noastră a revenit la rutina obișnuită. Treptat însă, comportamentul lui Gheorghe a început să se schimbe. Tot mai des făcea lucruri care mă iritau și aveam impresia că încerca să vadă cât de mult îi voi permite de acum înainte.
La început, gesturile lui păreau aproape nevinovate.
De pildă, de fiecare dată când mă apucam să pregătesc cina, apărea numaidecât în bucătărie. Se uita în oale, adulmeca mâncarea și ofta teatral.
— Vai, ce bine miroase! spunea el prelung. Parcă-mi amintește de copilărie. Eu, în schimb, va trebui să mănânc iar niște paste simple. Sunt atât de scumpe alimentele în ziua de azi, că nu-mi mai rămân bani nici pentru o bucată de carne.
Înțelegeam perfect ce urmărea. Aștepta ca mila mea să învingă și să-l poftesc la masă, oferindu-i o porție din mâncarea caldă pe care o pregătisem pentru mine.
Nu aveam de gând să-i fac jocul.
Îmi puneam liniștită mâncarea în farfurie și mă retrăgeam în camera mea, unde luam masa singură.
După aceea au apărut și alte mici neplăceri. La un moment dat am observat că detergentul de rufe se termina într-un ritm suspect de rapid. Hârtia igienică, care înainte îmi ajungea mult timp, dispărea acum în doar câteva zile.
Nu a durat mult până am înțeles ce se întâmpla. Gheorghe încetase să-și cumpere produsele necesare și se folosea de lucrurile mele fără să mă întrebe.
A trebuit să avem încă o discuție.
— Gheorghe, îți reamintesc că fiecare dintre noi are propriul buget, i-am spus direct. Detergentul, săpunul și toate celelalte lucruri de care ai nevoie trebuie să ți le cumperi singur.
A strâns nemulțumit din buze și a mormăit ceva despre zgârcenia mea și despre faptul că eram prea cicălitoare. După observația mea, totuși, a încetat să-mi mai ia lucrurile.
Era evident că noua situație nu-i convenea deloc.
Probabil că după acea singură noapte își imaginase că relația noastră va evolua cu totul altfel. Gheorghe părea obișnuit ca femeia de lângă el să se ocupe de casă, să gătească, să ofere confort și să-i rezolve problemele. La mine, scenariul pe care îl cunoștea nu mai funcționa.
În cele din urmă s-a apropiat și data la care trebuia să plătească chiria.
Conform înțelegerii noastre, Gheorghe îmi dădea banii în fiecare lună, pe data de cincisprezece. Până atunci nu avusesem nevoie să-i amintesc. De această dată însă a trecut ziua de cincisprezece, apoi și cea de șaisprezece, fără să primesc vreun leu.
El se purta în continuare de parcă nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat.
În seara zilei de șaptesprezece am decis că nu mai puteam tolera situația. Nu aveam de gând să accept întârzieri și să las datoriile să se adune.
M-am dus la ușa camerei lui și am bătut hotărât.
Gheorghe mi-a deschis având o carte în mână.
— Ghiță, plata trebuia făcută acum două zile, i-am spus pe un ton calm, dar ferm. Când ai de gând să achiți chiria pentru luna următoare?
S-a uitat la mine de parcă tocmai rostisem ceva absurd. A pus cartea încet pe noptieră, apoi mi-a zâmbit condescendent.