Iar pentru asta nu era pregătit.
— Și ce vrei de fapt? întrebă el printre dinți. Să le interzic alor mei să vină aici? Să le spun că soția mea nu vrea să-i vadă? Vrei să mă faci să renunț la familia mea doar pentru că așa ai hotărât tu?
Chipul Lidiei deveni complet impasibil.
Îl privi drept în ochi.
— Nu, Cătălin, răspunse ea neașteptat de calm.
Tonul ei era atât de ferm, încât bărbatul deveni atent.
— Nu vreau să te oblig să renunți la rudele tale. Vreau doar ca voi toți să învățați să trăiți în limitele posibilităților voastre.
— Adică, după părerea ta, nu mai au voie să vină în casa noastră? Doar pentru că tu…
— Oprește-te aici, dragul meu! îl întrerupse Lidia. Este apartamentul meu! Și nu mai vreau să te văd aici nici pe tine, nici pe vreuna dintre numeroasele tale rude! Dacă vreți să vă odihniți, să mâncați bine și să nu vă lipsească nimic, atunci câștigați singuri banii pentru toate acestea!
— Ți-ai pierdut mințile? Te crezi cea mai deșteaptă?
— Exact! Cumpărați-vă singuri apartamente, plătiți-vă drumurile, cumpărați-vă delicatesele pe care le doriți! Dar încetați să mai stați pe umerii mei! Și nu mai tratați banii și bunurile mele ca pe proprietatea comună a întregii voastre familii!
Cătălin rămase nemișcat.
Se uita la soția lui ca la o străină.
Cuvintele ei nu reușeau să-și găsească loc în mintea lui.
„Apartamentul meu… Nu vreau să te mai văd… Câștigați singuri…”
Totul sunase atât de definitiv, încât bărbatul nu mai știa ce să spună.
Până atunci o cunoscuse pe cu totul altă Lidia.
Da, ea se plângea uneori, bombănea și mai deschidea discuții neplăcute.
Dar, până la urmă, ceda mereu.
Era suficient să pună puțină presiune, să-i amintească de rude și de datoria față de familie, iar conflictul se stingea singur.
Acum însă, în fața lui se afla o femeie care luase, probabil, o decizie definitivă.
Nu mai era o simplă ceartă între soți.
Se întâmpla ceva mult mai grav.
— Tu… ai înnebunit de tot? reuși Cătălin să spună.
În vocea lui se strecurase teama.
— Mă dai afară din casă? Din casa noastră?
— Din casa mea, Cătălin, îl corectă Lidia fără să ridice glasul.
Rosti fiecare cuvânt limpede.
— Și da. Dacă nu intenționezi să-ți schimbi comportamentul, dacă nu ești gata să contribui egal la cheltuielile familiei și să oprești vizitele fără sfârșit ale rudelor tale, atunci fă-ți bagajele.
Făcu o scurtă pauză.
— Întoarce-te în satul tău preferat. Acolo ai aer curat, mâncare naturală și oameni simpli, buni. Rudele tale sigur te vor primi cu brațele deschise. Ești doar un om atât de atent, generos și grijuliu!
Lidia schiță un zâmbet amar.
— Numai că de data aceasta ei vor trebui să te hrănească și să te întrețină. Tu povestești mereu cât de greu le este și cât de modeste sunt condițiile lor. Atunci să vedem cât va dura ospitalitatea lor când vei începe să trăiești pe banii lor, așa cum ai trăit până acum pe ai mei!
În timp ce vorbea, fața lui Cătălin își schimbă de mai multe ori culoarea.
La început se înroși de indignare, apoi păli vizibil.
În ochii lui se amestecau nedumerirea, orgoliul rănit, neîncrederea și o teamă care creștea de la o clipă la alta.
Pentru o secundă, Lidia simți chiar milă.
Înțelegea ce îl speriase cel mai tare.
Era pe cale să piardă viața comodă cu care se obișnuise — o casă caldă, mâncare, confort și aproape nicio grijă financiară.
În cei doi ani de căsnicie, Cătălin ajunsese să considere totul firesc.
Uitase cu desăvârșire că acel confort era plătit numai din banii și răbdarea soției lui.
— Nu vorbești serios, nu-i așa? întrebă el răgușit.
Făcu un pas spre ea, parcă sperând să repună totul în ordinea de dinainte.
— Lidia, revino-ți! Ce bagaje? Ce sat? Este casa noastră! Nu poți pur și simplu să mă dai afară! Sunt soțul tău!
Femeia nu se mișcă.
Pe chipul ei nu tresări niciun mușchi.
Calmul acela neobișnuit îl speria mai mult decât orice țipăt.
— Soțul meu? Lidia își înclină ușor capul, ca și cum ar fi reflectat asupra sensului cuvântului.
— Și ce crezi că ar trebui să facă un soț? Să aibă grijă de familie. Să muncească pentru întreținerea casei. Să-și respecte soția și să-i prețuiască eforturile. Tu ce ai făcut în acești doi ani?
Nu-și desprinse privirea de la el.
— M-ai transformat într-o servitoare pentru rudele tale. Ai trăit pe banii mei și nu ai încercat niciodată să schimbi ceva. Te-ai obișnuit să crezi că eu trebuie să te întrețin pe tine și pe toți musafirii tăi. Ei bine, Cătălin, de astăzi nu-ți mai datorez nimic! Apartamentul acesta nu este comun. Îmi aparține, iar eu voi decide ce fac cu el!
Bărbatul rămase fără aer de furie.
Cuvintele ei îi loveau direct orgoliul.
Încercă din nou să se agațe de argumentele despre fericirea familiei, datorie și bunătatea unei soții.
Dar chiar și el își dădea seama că acele explicații nu mai aveau nicio putere.
Lidia privea pentru prima dată situația cu ochii larg deschiși și nu mai era dispusă să se prefacă.
— Așa deci?! urlă Cătălin.
Încerca să-și ascundă panica în spatele furiei.