— Înseamnă că m-ai folosit tot timpul? Ai așteptat momentul potrivit ca să scapi de mine? Aveai nevoie de un soț doar ca să dai bine în fața lumii? Ca să poți spune că ești femeie măritată? Iar acum ai hotărât că nu-ți mai sunt de folos? Mulțumesc frumos! Crezi că ești singura deșteaptă? Crezi că fără tine nu mă descurc?
Lidia îl privea fără să spună nimic.
În ochii ei nu mai exista nici supărarea de odinioară, nici compasiune.
Doar înțelegerea obosită că orice explicație ar fi fost zadarnică.
— Dacă te vei descurca sau nu, Cătălin, depinde de acum numai de tine, spuse ea calm. Ești un bărbat adult și sănătos. Ai mâini, picioare și un cap pe umeri, chiar dacă nu te-ai obosit prea des să-l folosești.
Își încrucișă brațele la piept.
— Îți place să vorbești despre istețimea oamenilor de la țară, despre rădăcini puternice și despre felul în care familia voastră poate înfrunta orice greutate. Atunci arată toate acestea în practică. Fără apartamentul și salariul meu.
Cătălin își strânse buzele.
— Du-te la rudele tale minunate. Poate că te vor învăța, în sfârșit, să împarți ultima bucată de pâine. Și poate îți vor explica faptul că banii nu apar singuri și că trebuie să muncești pentru ei.
Pentru el, cuvintele acestea erau deosebit de dureroase.
Discuțiile despre muncă și câștigarea banilor îl iritau întotdeauna.
În timpul căsniciei, se obișnuise ca cele mai multe probleme să se rezolve fără implicarea lui.
Lidia muncea.
Lidia plătea.
Lidia negocia.
Lidia aranja totul.
Iar acum descoperea că acea viață se putea sfârși chiar în ziua aceea.
— Tu… cum îndrăznești… începu Cătălin, sufocat de furie.
Încerca să găsească un răspuns, însă nu-i venea în minte nimic convingător.
Simțea cum terenul sigur de sub picioare îi fuge.
Femeia pe care o considerase blândă, ascultătoare și gata să cedeze la nesfârșit îi cerea acum exact lucrul de care se temea cel mai mult: să fie independent și responsabil.
— O să regreți, Lidia! strigă el în cele din urmă. O să regreți amarnic! Când vei rămâne singură în apartamentul tău mare și gol, îți vei aminti cuvintele mele! Nicio persoană normală nu va suporta un asemenea caracter! O să te urci pe pereți de singurătate!
Lidia zâmbi abia perceptibil.
— Poate că îmi va fi dor, Cătălin. Dar voi fi singură în apartamentul meu curat. Într-un loc în care nu vor exista mirosul hainelor murdare și al alcoolului băut de rudele tale. Nimeni nu va mai lăsa în urmă munți de vase, saci de gunoi și pretenții.
Privi spre sufrageria devastată.
— Voi putea veni acasă după muncă și mă voi odihni în liniște. Nu voi mai servi pe nimeni și nu va trebui să mă justific pentru că îmi doresc o viață normală. Și să știi ceva: ideea unei asemenea singurătăți nu mă sperie deloc. Din contră, începe să mi se pară foarte atrăgătoare.
Apoi arătă spre hol.
Pe cuier atârna singura geacă decentă a lui Cătălin.
Alături se afla vechea geantă sport cu care venise pentru prima dată la ușa apartamentului ei.
— Acum, te rog, strânge-ți lucrurile. Nu vreau să mai rămâi aici decât este necesar.
Cătălin înțelese, în sfârșit, că pierduse.
Și nu doar o ceartă. Pierduse definitiv.
În ochii soției nu mai exista nicio urmă de îndoială.
Lidia nu încerca să-l sperie, să obțină promisiuni sau să-l forțeze să-și ceară scuze.
Pur și simplu nu mai voia aceeași viață.
Nicio discuție despre obligațiile față de familie nu-i mai putea schimba hotărârea.
Bărbatul mai strigă o vreme, o acuză, o amenință și încercă să-i rănească orgoliul.
Lidia nu mai reacționa.
Rămase nemișcată și așteptă în liniște să termine.
Treptat, furia lui Cătălin se transformă în neputință și resentiment.
Smulse geaca de pe cuier, luă geanta sport și începu să-și îndese în ea puținele lucruri personale împrăștiate prin apartament.
Mișcările îi erau repezite și nervoase.
După ce închise fermoarul, se îndreptă spre ieșire.
— Rămâi singură aici, ca o bufniță bătrână! aruncă el fără să se întoarcă. O să vedem cine va râde la urmă! Îmi voi găsi o femeie normală, care să mă respecte, să mă prețuiască și să nu facă scandal din orice nimic! Și nu va număra fiecare bucată de pâine!
Cătălin intenționa să trântească ușa cât putea de tare.
Dar întâlni privirea atât de rece a Lidiei, încât se răzgândi.
Trase doar nervos de clanță, ieși pe palier și începu să coboare zgomotos scările.
Lidia rămase singură.
În propriul ei apartament.
Tăcerea neașteptată deveni aproape asurzitoare.
După două săptămâni de conversații fără sfârșit, râsete zgomotoase, pași apăsați și agitație continuă, liniștea părea ceva străin.
Femeia trecu încet dintr-o cameră în alta.
Pretutindeni se vedeau urmele „vacanței” rudelor lui Cătălin.
Vase murdare.
Suprafețe lipicioase.
Perne aruncate.
Firimituri pe podea.
Mirosuri grele.
Avea mult de lucru.
Dar acum privea dezordinea altfel.
Știa că, treptat, va spăla totul, va curăța și va pune fiecare lucru la locul lui.
Și nimeni nu-i va mai transforma locuința iubită într-un hotel fără plată.
Nu va mai cumpăra provizii pentru zeci de musafiri.
Nu va mai găti seri întregi pentru oameni care nu considerau necesar nici măcar să-i mulțumească.
Nu va mai suporta obrăznicia altora doar pentru a păstra aparența unei familii fericite.
Va putea trăi din nou așa cum trăise înainte de căsătorie.
În curățenie, liniște și pace.
Firește, Lidia era epuizată.
Amărăciunea căsniciiei distruse nu dispăruse.
Doi ani de viață împreună nu puteau fi șterși din memorie în câteva minute.
Totuși, undeva adânc, sub oboseală și dezamăgire, începea să se nască un alt sentiment.
Unul pe care îl uitase de mult.
Libertatea.
Posibilitatea de a-și folosi timpul, banii și viața după propria voință.
Nu mai trebuia să cedeze mereu, să se justifice și să demonstreze că avea dreptul să se odihnească în propria casă.
Cearta cu soțul pusese punct relației lor.
Drumul înapoi nu mai exista, probabil.
Iar cel mai surprinzător lucru era că această conștientizare nu o speria pe Lidia.
Dimpotrivă, pentru prima dată după multă vreme simți o ușurare imensă.
Ca și cum de pe umerii ei fusese ridicată o povară uriașă pe care o purtase atât de mult, încât nici nu mai observase cât de greu îi era să respire sub greutatea ei.
În fața ei se deschidea o altă viață.
Și începea chiar acolo, în apartamentul ei, unde de atunci înainte singura stăpână avea să fie din nou ea.