Se uita la soția lui cu furie deschisă.
— Cât mai ai de gând să repeți aceleași lucruri? „Apartamentul meu”, „banii mei”! Suntem soț și soție! Într-o căsnicie totul trebuie să fie comun. Dacă îți permiți să-i ajuți pe ai mei, care o duc mai greu decât tine, atunci ești obligată să o faci! Așa procedează oamenii normali. Nu sunt niște străini! Sunt familia mea și vor veni aici, pentru că și eu locuiesc în acest apartament! Dacă nu-ți convine, rezolvă-ți singură problemele. Mai bine ai învăța ce înseamnă bunătatea și generozitatea, în loc să numeri fiecare ban și fiecare îmbucătură!
Ultimele cuvinte rupseră ceva în interiorul Lidiei.
Cătălin o învinovățise atât de ușor, de parcă ea era vinovată că ceilalți profitau fără rușine de bunătatea ei.
Atunci femeia înțelese limpede că soțul nu numai că nu era capabil să o înțeleagă, dar nici măcar nu dorea să încerce.
Pentru el exista o singură regulă: soția trebuia.
Trebuia să împartă banii.
Trebuia să suporte disconfortul.
Trebuia să-i servească pe musafiri.
Trebuia să accepte la nesfârșit.
Iar acest „trebuie” îi devenise insuportabil.
— Deci ar trebui să fiu și mai bună? Și mai generoasă? repetă Lidia, după care izbucni într-un râs scurt.
Nu era un râs vesel. Era uscat, ascuțit și lipsit de orice urmă de bucurie.
Cătălin făcu involuntar un pas înapoi.
În fața lui nu mai era femeia obosită care încerca să explice calm ce simțea.
Lidia devenise de nerecunoscut. Privirea ei avea o duritate pe care el nu o mai văzuse niciodată.
— Cât de generoasă să mai fiu, Cătălin? Spune-mi! În fiecare lună, apartamentul meu se transformă în hotel și cantină pentru rudele tale. Eu plătesc mâncarea, distracțiile, obiectele stricate și toate capriciile lor. Tu stai liniștit, primești mulțumirile și te bucuri de reputația unui om de familie minunat. Și, după toate astea, eu tot nu sunt destul de bună?
Bărbatul deschise gura, pregătit să vorbească din nou despre datorie și tradiții de la țară.
Lidia nu-i mai dădu voie să spună nimic.
În glasul ei se adunase toată durerea celor doi ani de căsnicie.
— Îți imaginezi cât trebuie să muncești ca să cumperi singur un apartament cu trei camere în orașul acesta? Ai lucrat vreodată până în punctul în care seara nu-ți mai simți mâinile și picioarele? Ai trăit cu gândul că fiecare ban câștigat contează? Eu știu cum este. Ani întregi am pus bani deoparte, am renunțat la concedii, haine frumoase, călătorii și plăceri obișnuite. Totul pentru ca într-o zi să am o locuință a mea!
Se opri o clipă, încercând să-și recapete respirația.
— A mea, Cătălin! Înțelegi? A mea! Nu a ta, nu a rudelor tale și nici măcar „a noastră”! Eu am cumpărat-o cu mult înainte să te cunosc. Tu ai intrat în viața mea cu spontaneitatea ta de băiat de la țară și cu buzunarele goale!
Cătălin își reveni și încercă să preia controlul discuției.
— Cât ai de gând să-mi scoți ochii cu apartamentul ăsta? izbucni el. L-ai cumpărat, foarte bine! Și ce dacă? Ne-am căsătorit, deci este casa familiei noastre! Într-o familie adevărată, totul se împarte! Iar tu te porți ca o proprietăreasă fără inimă! Ești zgârcită de parcă ți-ar fi greu să le dai alor mei și o felie de pâine!
— Pâine? Lidia râse din nou, amar. Dacă ar fi venit doar pentru o felie de pâine, nu am fi avut discuția asta. Ei vin aici să locuiască pe gratis! Folosesc aparatele mele, lucrurile mele, baia mea și toate facilitățile mele. Și se poartă de parcă simpla lor prezență îmi face o favoare uriașă!
Își aminti de un alt episod.
— Și străbunica ta Zina? Ai uitat cum a venit chipurile pentru câteva analize medicale? A spus că stă două-trei zile și a rămas o lună întreagă! S-a instalat în dormitorul meu, în patul meu, pentru că în sufragerie „trăgea curentul”. Eu am dormit pe canapeaua veche. Și nici atunci nu s-a oprit din plângeri: pernele mele nu erau bune, iar salteaua era prea moale!
Cătălin se strâmbă.
Era evident că nu-i făcea plăcere să-și amintească acele detalii.
— Este o femeie în vârstă! Are nevoie de confort. Tu ești tânără, puteai să suporți puțin. A fost doar temporar.
— Temporar? Lidia ridică sprâncenele.
— Cătălin, „temporarul” tău durează de doi ani! Exact de când ne-am căsătorit! De doi ani, rudele tale intră și ies din casa mea fără oprire. Locuiesc ca într-o gară!
Pronunță apăsat fiecare cuvânt:
— M-am săturat! Auzi? M-am săturat! De musafiri, zgomot, mizerie și obligația de a le face tuturor pe plac. M-am săturat ca în propria casă să fiu nevoită să mă adaptez dorințelor altora! Vreau să mă întorc de la muncă și să mă odihnesc, nu să cad din picioare în timp ce curăț după încă o vacanță de familie plătită de mine!
Pentru câteva secunde, în încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare.
Cătălin o privea de sub sprâncene, încercând să-și dea seama ce urma să facă.
În sfârșit începuse să înțeleagă faptul că metodele lui obișnuite nu mai funcționau.
Lidia nu mai reacționa la acuzațiile că era zgârcită, rece sau lipsită de iubire pentru rudele lui.
Dar să-i dea dreptate ar fi însemnat să recunoască și dependența lui de banii, locuința și răbdarea ei.