Știa foarte bine că discuția s-ar fi putut încheia din nou fără niciun rezultat. Avuseseră zeci de certuri asemănătoare.
Dar în ziua aceea răbdarea ei ajunsese la capăt.
Poate că ultima picătură fusese lipsa oricărei recunoștințe. Poate că, după noaptea grea de muncă, își dorise doar un duș fierbinte, un pat curat și câteva ore de liniște.
În locul lor găsise un apartament murdar, mirosuri apăsătoare și un soț care nici măcar nu observa problema.
— Cine obișnuiește să trăiască așa, Cătălin? Familia ta din sat? Noi nu mai locuim acolo! Suntem în oraș, în apartamentul meu! Și nu mai accept să plătesc tradițiile voastre de familie cu banii și sănătatea mea. M-am săturat să fiu femeie de serviciu pentru toate rudele tale!
Fața lui Cătălin începu să se înroșească.
Între sprâncenele lui blonde se adânci o cută.
Puse pe masă, cu nervozitate, sticla de chefir pe care voia să o deschidă. Lovitura fu atât de puternică, încât recipientul sări ușor.
— Îți auzi măcar propriile cuvinte? izbucni el.
Vocea lui, de obicei liniștită, devenise tăioasă.
— Ce femeie de serviciu? Ce înseamnă „rudele tale”? Sunt familia mea, oamenii din sângele meu! Cum îți permiți să vorbești așa despre ei? Sunt oameni simpli, de la țară, obișnuiți să se ajute unii pe alții. Nu ca voi, orășenii, care vă gândiți fiecare doar la voi! La noi, oamenii împart și ultima bucată de pâine! Tu pur și simplu nu-i suporți. Asta e tot! Îți pare rău să le oferi un loc în apartamentul tău…
Se opri, apoi se corectă imediat:
— În apartamentul nostru!
Lidia zâmbi amar.
„Apartamentul nostru.”
Cât de ușor numea Cătălin comun ceva pentru care ea muncise ani întregi, pe vremea când el trăia liniștit la sat, juca fotbal cu prietenii și nici nu se gândea să-și schimbe viața.
— Este minunat să-ți ajuți apropiații, răspunse ea, încercând încă să-și păstreze calmul. Dar una este să ajuți și cu totul alta este să te obișnuiești să trăiești pe banii altuia. Mătușa ta Maria, de exemplu, a folosit data trecută jumătate din sticla parfumului meu franțuzesc. A decis că este bun ca să alunge moliile din dulap! Parfumul acela costa mai mult decât pensia ei pe o lună. Cine mi-a plătit paguba? Nimeni! Nici măcar nu și-a cerut scuze. Mi-a bătut pe umăr și mi-a spus: „Nu sărăcești tu, orășenico!”
Cătălin flutură nepăsător din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge o muscă.
— Doamne, pentru un parfum faci atâta caz? Voi, femeile, transformați orice nimic într-o tragedie. Mătușa Maria nu a făcut-o intenționat. Este un om simplu, nu se pricepe la parfumurile voastre scumpe. Poate chiar al tău ajută împotriva moliilor. Ar trebui să te bucuri că i-a fost folositor!
— I-a fost folositor? Lidia simți cum i se încing obrajii.
— Iar nepotul tău de șaptesprezece ani, Victor, mi-a făcut și el un serviciu când a răsturnat energizantul peste laptopul meu nou? A trebuit schimbată placa de bază! Reparația m-a costat enorm. S-a oferit cineva să plătească măcar o parte?
Cătălin tăcu, iar ea continuă:
— Sau îți amintești de ruda aceea care promisese că va sta o singură zi și a rămas trei săptămâni? Nici nu-i mai știu numele. În fiecare seară voia să-i gătesc ceva special. Acasă se săturase de cartofi, dar în oraș avea chef de delicatese! Eu abia mă țineam pe picioare după serviciu, dar tot mergeam la cumpărături și stăteam în bucătărie ca să-i fac pe plac. În trei săptămâni nu și-a spălat nici măcar o farfurie!
Cătălin își încordă maxilarul și își strânse pumnii.
Exemplele soției erau prea precise pentru ca el să le poată contrazice. Totuși, nu era dispus să admită că greșise.
— Te legi de orice fleac! urlă el. Mare lucru că băiatul a stricat un laptop! Cui nu i se poate întâmpla? Este tânăr, nu și-a dat seama. Iar Florica pur și simplu iubește atenția și grija. Chiar este atât de greu să-i faci pe plac unui musafir? Asta înseamnă ospitalitate! Sau vrei să le spun rudelor mele: „Îmi pare rău, soția nu mă lasă să vă ating lucrurile din apartamentul ei de lux și nu intenționează să vă hrănească”? Vrei să râdă tot satul de mine? Să spună că sunt ținut sub papucul unei cucoane de la oraș?
Lidia făcu un pas spre el.
Ochii ei, de obicei blânzi și ușor triști, deveniseră reci și hotărâți.
— Eu nu mai am de mult chef de râs! Nu mi se pare deloc amuzant să vin de la muncă și să descopăr că mâncarea cumpărată cu ultimii bani a fost consumată fără să mă întrebe nimeni. Nu e nimic vesel în faptul că, după fiecare vizită a rudelor tale, trebuie să fac curățenie generală și să scot saci întregi de gunoi!
Vocea ei se ridică.
— Și, mai ales, Cătălin, nu mă distrează deloc să înțeleg că lucrez în două locuri nu pentru viitorul nostru, ci pentru întreținerea familiei tale! Spune-mi, câți bani ai adus în ultimele șase luni ca să acoperi măcar o parte din cheltuielile lor? Niciun leu! În schimb, în fața lor te prefaci în nepotul, fiul și fratele perfect! Repeți mereu că rudele trebuie ajutate. Dar pe mine cine mă ajută? Pe familia noastră cine o sprijină?
În privirea lui Cătălin nu mai rămăsese nimic din amabilitatea de la început.