În ultimele luni, Elena Popescu ajunsese să se simtă străină în propria casă. Își petrecea aproape toate zilele în dormitorul ei mic și aștepta ca nora să plece din bucătărie pentru a ieși pe furiș, a mânca repede câteva înghițituri și a-și lua medicamentele.
Cristina era deranjată de absolut orice făcea bătrâna: de pașii ei târșiți, de felul în care mesteca și chiar de respirația ei. Vorbea intenționat cu Andrei pe un ton ridicat, ca mama lui să audă fiecare cuvânt, îi cerea soțului să nu-i mai permită femeii să apară prea des prin casă, iar într-o zi fiul intrase în camera Elenei și îi spusese că ar fi mai bine să nu iasă decât dacă era neapărat necesar.
În acea zi, Elena Popescu nu a mai putut îndura. Ora la care trebuia să-și ia pastilele trecuse de mult, stomacul o durea de foame și, în cele din urmă, s-a hotărât să meargă în bucătărie. Cristina stătea la masă, cu o cană de cafea în față. Când și-a văzut soacra, a privit-o cu iritare și a șuierat:
— Tuturor ne-ar fi mai ușor dacă ai muri odată.
Degetele bătrânei au început să tremure. Cana i-a scăpat din mână și s-a făcut țăndări pe gresie. Cristina a împins-o cu brutalitate înapoi spre cameră, iar ceva mai târziu i-a adus o farfurie cu terci rece și o felie de pâine.
Așa era tratată femeia care, după moartea soțului, își crescuse singură cei doi copii, ținuse casa, muncise în grădină și își dedicase întreaga viață fiului și fiicei sale. Cu ani în urmă, Andrei venise la ea împreună cu soția și fiica acesteia. Îi spusese că traiul de la oraș devenise prea scump, că tuturor le-ar fi mai ușor locuind împreună, iar Elena îl crezuse.
Le cedase cele mai bune camere, în timp ce ea se mutase într-un dormitor îngust și rece. Nici măcar nu se alarmase când, într-o zi, Andrei îi adusese câteva acte și o asigurase că avea nevoie doar de semnătura ei pentru rezolvarea unor chestiuni legate de facturi și utilități. Elena semnase fără să citească. Abia mai târziu aflase că, prin acele documente, îi dăruise de fapt fiului propria casă.
După aceea, i se arătase tot mai clar și mai crud că în acel loc nu mai era dorită.
Într-o dimineață, Andrei a intrat în camera ei și i-a spus:
— Mamă, strânge-ți lucrurile. Am găsit un loc bun pentru tine. Sunt medici acolo, primești mâncare și vei avea îngrijire permanentă.
— Fiule… vrei să mă trimiți la un cămin de bătrâni? a întrebat ea abia auzit.
— Nu începe iar, i-a răspuns el tăios. Facem asta numai pentru binele tău.
Două ore mai târziu, mașina lor se oprea în fața unui cămin de bătrâni. Cristina a coborât prima. Andrei și-a ajutat mama să ajungă la intrare, apoi i-a spus în șoaptă că acolo oamenii vor avea grijă de ea.
Elena a pășit pragul, iar chiar atunci femeia aflată la recepție a încremenit. O privea atent, de parcă încerca să scoată dintr-o amintire chipul pe care îl avea în față.
— Stați puțin… doamna Elena Popescu? Chiar dumneavoastră sunteți?
Femeia s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a scârțâit puternic pe podea. A rămas câteva clipe privind-o, apoi s-a apropiat și, cu vocea plină de emoție, a continuat:
— Doamne, dumneavoastră m-ați salvat când eram la școală! Sunt eu, Doina. Doina Ionescu. Eram în clasa a VIII-a B. Vă amintiți? Rămâneați după ore cu mine când voiam să renunț la școală.
Elena se uita nedumerită la fața cunoscută, încercând să-și amintească fetița de atunci. Doina Ionescu și-a mutat privirea spre Andrei și Cristina, iar expresia i s-a schimbat imediat.
— Este mama dumneavoastră? a întrebat ea.
Andrei a tușit stingherit și a privit într-o parte.
— Da. Am venit să o internăm aici. A îmbătrânit și are nevoie de supraveghere permanentă…
Doina nu l-a lăsat să termine.
— Supraveghere? Sau pur și simplu vă este mai comod să primiți casa fără proprietara ei?
Cristina s-a înroșit pe loc.
— Vă dați seama ce spuneți? Noi avem grijă de ea!
Doina a privit paltonul vechi al Elenei și geanta ei uzată, apoi s-a uitat din nou la cei doi soți.
— Lucrez aici de mulți ani. Am învățat să deosebesc familiile care nu mai pot asigura îngrijirea unei rude de cele care vor doar să scape de ea. O voi primi pe mama dumneavoastră numai dacă aceasta este dorința ei. Dar mai întâi voi vorbi singură cu ea.
Apoi s-a întors spre bătrână.
— Doamnă Popescu, spuneți-mi sincer: vreți să rămâneți aici?
Pe hol s-a lăsat o tăcere adâncă. Se auzea limpede ceasul prins pe perete.
Elena a strâns batista între degete și, pentru prima dată în acea zi, a rostit cu voce tare tot ceea ce se temuse atât de mult timp să spună:
— Nu. Nu vreau să rămân. M-au adus aici pentru că acasă le încurc viața.
Andrei s-a încordat imediat.
— Mamă, de ce începi iar cu poveștile astea?
— Nu o întrerupeți, l-a oprit Doina pe un ton ferm.
Atunci Elena a simțit că în ea se deschide, în sfârșit, o ușă închisă de prea mulți ani. A povestit despre camera mică în care fusese mutată, despre interdicția de a intra în bucătărie fără motiv, despre medicamentele pe care uneori le sărea fiindcă se temea să dea ochii cu Cristina și despre actele casei semnate fără să le citească, pentru că avusese încredere deplină în propriul fiu.