În ultimele luni, Elena Popescu ajunsese să se simtă străină în propria casă. Își petrecea aproape toate zilele în cămăruța ei și aștepta ca nora să plece din bucătărie. Abia atunci ieșea tiptil, mânca în grabă câteva înghițituri și își lua medicamentele.
Nicoleta era deranjată de absolut orice făcea bătrâna: de pașii ei târșiți, de felul în care mesteca, chiar și de respirația ei. Vorbea intenționat foarte tare cu soțul său, Radu, ca mama lui să audă fiecare cuvânt. Îi cerea să nu mai apară atât de des prin casă, iar într-o zi Radu intrase în camera mamei și îi spusese că ar fi mai bine să nu iasă de acolo decât dacă avea un motiv cu adevărat important.
În ziua aceea, Elena nu a mai putut îndura. Ora la care trebuia să-și ia pastilele trecuse de mult, iar stomacul o durea de foame. Cu toate acestea, și-a făcut curaj și a mers în bucătărie. Nicoleta stătea la masă, cu o cană de cafea în față. Când și-a văzut soacra, a privit-o cu iritare și a rostit printre dinți:
— Tuturor ne-ar fi mai ușor dacă ai muri odată.
Degetele Elenei au început să tremure. Cana i-a scăpat din mâini și s-a făcut țăndări pe podea. Nicoleta a împins-o cu brutalitate înapoi spre cameră, iar ceva mai târziu i-a adus o farfurie cu terci rece și o felie de pâine.
Așa ajunsese să fie tratată femeia care, după moartea soțului, își crescuse singură cei doi copii, ținuse gospodăria, muncise în grădină și își dedicase întreaga viață fiului și fiicei sale. Cu ani în urmă, Radu venise la ea împreună cu soția și fiica acesteia. Îi spusese că traiul în oraș devenise prea greu, că tuturor le-ar fi mai bine dacă ar locui împreună, iar Elena îl crezuse.
Le cedase copiilor cele mai bune camere și se mutase ea într-un dormitor mic și înghesuit. Nici măcar nu bănuise ceva rău atunci când, într-o zi, Radu îi adusese câteva acte și o asigurase că semnăturile erau necesare doar pentru rezolvarea unor probleme legate de utilități. Femeia semnase fără să citească. Mai târziu aflase că, prin acele documente, îi dăruise de fapt fiului propria casă.
După aceea, i se arătase tot mai clar și mai nemilos că nu mai era dorită acolo.
Într-o dimineață, Radu a intrat în camera ei și i-a spus:
— Mamă, strânge-ți lucrurile. Am găsit un loc bun pentru tine. Au medici, masă și îngrijire permanentă.
— Fiule… vrei să mă trimiți la un cămin de bătrâni? a întrebat ea, aproape fără glas.
— Nu începe iar, i-a răspuns el tăios. Facem asta numai pentru binele tău.
Două ore mai târziu, mașina se oprise în fața unui cămin de bătrâni. Nicoleta a coborât prima. Radu și-a ajutat mama să ajungă până la intrare, apoi i-a spus încet că acolo avea să fie îngrijită cum se cuvine. Elena a pășit peste prag, iar în acel moment femeia aflată la recepție a încremenit și a început să-i cerceteze chipul cu atenție.
— Stați puțin… doamna Elena Popescu? Chiar dumneavoastră sunteți?
Femeia s-a ridicat atât de brusc, încât picioarele scaunului au scrâșnit pe podea. Câteva clipe a privit-o fără să spună nimic, apoi s-a apropiat și, cu glasul schimbat de emoție, a continuat:
— Dumnezeule… dumneavoastră m-ați salvat când eram elevă. Eu sunt Oana. Oana Dumitrescu. Eram în clasa a VIII-a B. Vă amintiți? Rămâneați cu mine după ore, când voiam să abandonez școala.
Elena se uita nedumerită la chipul din fața ei, încercând să recunoască fetița de odinioară. Oana și-a îndreptat apoi privirea spre Radu și Nicoleta, iar expresia i s-a schimbat imediat.
— Este mama dumneavoastră? a întrebat ea.
Radu și-a dres glasul și a privit într-o parte.
— Da. Am vrut să o internăm aici. A îmbătrânit și are nevoie de supraveghere continuă…
Oana nu l-a lăsat să termine.
— Supraveghere? Sau vă este pur și simplu mai comod să primiți casa fără proprietara ei?
Nicoleta s-a înroșit pe loc.
— Vă dați seama ce vorbiți? Noi avem grijă de ea!
Oana a privit atent paltonul vechi al Elenei și geanta uzată pe care o ținea strâns la piept. Apoi s-a uitat din nou la fiu și la noră.
— Lucrez aici de mulți ani. În tot acest timp am învățat să deosebesc familiile care nu mai pot asigura îngrijirea unei persoane de cele care vor doar să scape de o rudă. O voi primi pe mama dumneavoastră numai dacă aceasta este dorința ei. Mai întâi însă voi vorbi cu ea.
S-a întors către Elena.
— Doamnă Popescu, spuneți-mi sincer: vreți să rămâneți aici?
Pe coridor s-a lăsat o tăcere grea. Se auzea limpede ticăitul ceasului de pe perete.
Elena și-a strâns batista între degete și, pentru prima dată în acea zi, a rostit cu voce tare lucrurile despre care se temuse atât de mult timp să vorbească.
— Nu. Nu vreau să rămân. M-au adus aici fiindcă, acasă, le stau în cale.
Radu s-a încordat imediat.
— Mamă, de ce începi iar?
— Nu o întrerupeți, l-a oprit Oana cu fermitate.
Atunci Elena a simțit că o ușă se deschide înăuntrul ei, o ușă în spatele căreia își ascunsese prea multă vreme toată suferința. A povestit despre camera strâmtă în care fusese mutată, despre felul în care i se interzicea să meargă la bucătărie fără motiv, despre medicamentele pe care uneori le sărea de teamă să nu dea nas în nas cu Nicoleta. A spus și cum semnase actele pentru casă fără să le citească, fiindcă își pusese toată încrederea în propriul fiu. La sfârșit, a repetat și cumplita frază pe care o auzise: