— Tuturor le-ar fi mai ușor dacă ai muri odată.
Fața Nicoletei s-a albit.
— Minte! Bătrânii își imaginează tot felul de lucruri!
Oana s-a întors încet către ea.
— Își imaginează? Atunci explicați-mi de ce îi tremură mâinile nu doar din cauza vârstei, ci și de frică?
Radu nu mai părea deloc bărbatul sigur pe el de cu câteva minute înainte. Stătea tăcut și privea încăpățânat podeaua.
Oana a apăsat butonul de chemare. După aproximativ un minut, dintr-un birou a ieșit un bărbat cărunt, îmbrăcat în halat medical. Era directorul căminului. A ascultat fără să o întrerupă pe Elena, apoi l-a privit atent pe Radu.
— Dacă mama dumneavoastră are discernământ și nu dorește să locuiască aici, nu puteți pur și simplu să o aduceți și să o lăsați ca pe un obiect de care nu mai aveți nevoie. Iar după cele auzite, în locul dumneavoastră m-aș pregăti nu pentru liniște, ci pentru o anchetă serioasă.
Nicoleta a izbucnit imediat:
— Și ce o să ne faceți? Casa este a noastră!
— Asta urmează să fie stabilit, a răspuns calm Oana. Mai ales dacă o persoană în vârstă a fost indusă intenționat în eroare atunci când a semnat actele.
În clipa aceea, din biroul alăturat a ieșit o altă femeie. Auzise numele Elenei, se uitase mai atent la ea și, deodată, exclamase:
— Doamna Popescu? Nu-mi vine să cred! Sunteți chiar dumneavoastră? Ați fost profesoara mea!
Femeia se numea Ioana Pavel. Era juristă în localitate și ajunsese la cămin chiar în acea zi, pentru o problemă de serviciu. După ce a auzit întreaga poveste, a cerut imediat să vadă actele referitoare la casă.
— Dacă donația a fost semnată prin înșelăciune, iar persoana nu a înțeles ce document i se pune în față, tranzacția poate fi contestată, a spus ea cu siguranță. În asemenea situații, fiecare zi contează.
Radu și-a ridicat brusc capul.
— Mamă, de ce să implicăm oameni străini? Suntem rude. Suntem o familie.
Elena l-a privit altfel decât o făcuse vreodată. În ochii ei nu mai era mila de odinioară.
— O familie nu-și obligă mama să se ascundă în propria cameră. Și nu o duce la un cămin de bătrâni doar ca să-i elibereze casa.
Nicoleta și-a prins soțul de mânecă.
— Gata, plecăm de aici.
Dar nu mai puteau pleca liniștiți. Oana și-a scos telefonul și a spus apăsat:
— Voi contacta serviciul social și autoritățile competente. Specialiștii vor lămuri ce s-a întâmplat. Până atunci, ar fi mai bine să nu plecați nicăieri.
Nicoleta a devenit și mai palidă.
— Ce legătură au autoritățile cu asta?
— Au legătură cu faptul că așteptați un copil și, în același timp, îi spuneți deschis unei persoane vârstnice, care locuiește sub același acoperiș cu dumneavoastră, că ar fi mai bine să moară. Și acest lucru spune multe despre atmosfera din casa voastră.
Radu s-a lăsat încet pe scaunul de lângă perete și și-a acoperit fața cu palmele. Pentru prima dată nu mai părea un om care controlează totul, ci un bărbat pierdut și jalnic, care înțelegea prea târziu cât de departe ajunsese.
În acea zi, Elena nu a devenit locatară a căminului.
Oana i-a propus să stea temporar la ea. Chiar a doua zi, Ioana a început să se ocupe de acte, iar după o săptămână cererea fusese depusă la instanță. În timpul procesului s-a dovedit că documentele fuseseră pregătite în așa fel încât Elena să nu înțeleagă faptul că semna un contract de donație. Notarul implicat în încheierea actului a fost și el nevoit să răspundă la numeroase întrebări neplăcute.
Donația a fost anulată.
Casa a redevenit proprietatea Elenei.
Mai târziu, Radu a venit să-și vadă mama. Era singur, fără Nicoleta. A stat mult timp lângă poartă, i-a cerut iertare și a încercat să se justifice. Spunea că se încurcase, că nu dorise ca lucrurile să ajungă aici și că nu-și imaginase niciodată un asemenea deznodământ. Dar Elena înțelesese deja cât valorează slăbiciunea unui fiu atunci când, pentru propria liniște, ajunge să-și trădeze mama.
— Știi, fiule, i-a spus ea cu glas liniștit, trădarea nu se întâmplă într-o singură zi. Omul ajunge la ea treptat, pas cu pas. Iar tu ai mers pe drumul acesta până la capăt.
Nu a țipat la el și nici nu l-a alungat. Totuși, nu i-a mai permis să locuiască în casa ei.
După o lună, Elena a hotărât singură cum voia să-și trăiască anii care îi mai rămăseseră. Nu se putea întoarce în căminul unde încercaseră să o ducă precum pe un lucru nefolositor. Împreună cu Oana, a ales un centru rezidențial privat, aflat într-un oraș de provincie. Era curat și liniștit, personalul îi trata pe oameni cu respect, iar cei din jur vorbeau cu ea cu blândețe. Nimeni nu o făcea să se simtă vinovată pentru fiecare îmbucătură pe care o mânca.
Din când în când, fiica ei venea să o vadă. Ajungea rar și poate prea târziu, dar venea. Își aducea copiii, stătea ore întregi lângă mamă fără să spună aproape nimic și, probabil pentru prima dată în viață, începea să înțeleagă cât de multe pierduse și cât de multă rușine purta.
Într-o dimineață, Elena stătea la masa comună și își turna liniștită ceaiul. Atunci a realizat un lucru simplu: nu-i mai era teamă să iasă din cameră, nu mai tresărea când auzea pași în spatele ei și putea să-și ia singură cana, să mănânce atunci când îi era foame și să trăiască fără să ceară nimănui voie.
Poate că acesta a fost adevăratul miracol al zilei în care propriii copii o duseseră într-un loc unde sperau să dispară încet din viața lor.