— Sigur că da. La cafeneaua aceea din Centrul Vechi. Dar de ce întrebi?
— Atunci îmi spuneai că cel mai mult îți dorești o familie unită. O casă mare, plină de râsete de copii…
— Așa spuneam. Numai că viața ne-a arătat că nu toate dorințele se împlinesc.
— Viața ne-a arătat asta sau mama ta a hotărât în locul nostru?
Radu trânti ziarul pe masă.
— Nu o amesteca pe mama! Ea ne-a vrut întotdeauna binele.
— Nouă? repetă Ana amar. Sau doar ție?
— Ana, nu începe iar!
— Nu încep nimic, Radu. Eu închei. Opt ani am încercat să devin parte din familia voastră. Acum am înțeles definitiv: familia ta înseamnă tu și mama ta. Pentru mine n-a existat niciodată un loc adevărat acolo.
Radu se ridică și se îndreptă spre ea.
Pentru o secundă, în sufletul Anei licări speranța.
Poate avea să o îmbrățișeze. Poate va recunoaște că vorbise la nervi. Poate îi va spune că vor găsi împreună o soluție și că ea era mai importantă decât orice apartament.
Dar bărbatul întinse mâna spre masă și luă cheile mașinii.
— Trebuie să plec la muncă. Diseară vine mama cu actele. Atunci discutăm despre înregistrarea locuinței.
După aceea ieși.
Nu o sărută, așa cum făcea înainte.
Nu o îmbrățișă.
Nici măcar nu-i spuse obișnuitul „ne vedem diseară”.
Doar închise ușa în urma lui.
Ana rămase singură în bucătăria pe care o amenajase cândva cu atâta dragoste.
Perdelele galbene cu floricele mici, pentru care colindase magazinele o zi întreagă.
Serviciul de masă cumpărat din primii bani câștigați împreună după nuntă.
Magneții colorați de pe frigider, aduși din orașele în care călătoriseră cândva unul lângă altul.
Fiecare obiect păstra o amintire fericită.
Acum, dintr-odată, toate păreau lipsite de însemnătate.
Ana își luă telefonul și formă un număr cunoscut.
— Elena, bună… Sunt eu. Pot să vin la tine?
— Bineînțeles! Vino imediat! Ce s-a întâmplat? Ai o voce ciudată.
— Îți povestesc când ajung. Cred că într-o oră sunt acolo.
După ce închise, Ana intră în dormitor.
Scoase din dulap o geantă sport veche și începu să pună în ea lucrurile esențiale.
Actele.
Câteva schimburi de haine.
Fotografiile părinților.
Nu mai voia să ia nimic.
Înainte de plecare, se opri în fața oglinzii din hol.
Avea treizeci de ani.
Era o femeie tânără și atrăgătoare, cu studii superioare și o profesie bună.
Înaintea ei se aflau încă nenumărate posibilități.
Și totuși, în clipa aceea, simțea că viața ei se terminase.
Pe masa din bucătărie rămăsese ceașca de cafea pe jumătate băută, deja rece.
Ana nu se mai întoarse după ea.
Ajunsă în prag, aruncă o ultimă privire înapoi.
Apartamentul în care își petrecuse opt ani din viață i se păru, pe neașteptate, străin.
— Rămas-bun, șopti și închise ușa.
Pe palier se întâlni cu vecina de la etaj, tanti Florica.
— Anuțo, unde pleci cu geanta? Te duci în delegație?
— Nu, tanti Florica. Mă întorc acasă.
— Cum adică acasă? Păi aici nu locuiești?
Ana zâmbi.
Pentru prima dată în acea dimineață, zâmbetul ei fu sincer.
— Se pare că nu. Toți anii aceștia am fost doar musafiră aici.
Elena își întâmpină sora chiar la ușă.
De îndată ce îi văzu chipul, o strânse puternic în brațe.
Nu îi puse întrebări inutile, nu țipă speriată și nu ținu predici.
Făcu în tăcere un ceai tare, așeză ceașca în fața Anei și se puse lângă ea.
— Povestește-mi.
Iar Ana îi spuse tot.
Despre apartamentul nou.
Despre hotărârea lui Radu de a trece locuința pe numele mamei.
Despre femeia care, în opt ani, nu o considerase niciodată o soție suficient de bună pentru fiul ei.
Despre privirea rece a bărbatului alături de care trăise.
Și despre revelația care o lovise: construise aproape singură o familie în care ar fi trebuit să fie doi.
Când Ana termină, Elena rămase câteva clipe tăcută.
— Știi, surioară, poate că totul s-a întâmplat spre binele tău.
— Spre binele meu? întrebă Ana nedumerită. Vorbești serios?
— Foarte serios. Gândește-te: de ani întregi trăiești sub presiune. Încerci să-i intri în voie soacrei, te temi să nu-l superi pe Radu și faci mereu eforturi să corespundă așteptărilor altora. Când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?
Ana se opri asupra întrebării.
Când?
Nu reușea să-și amintească.
Ani la rând încercase să mulțumească pe toată lumea, să demonstreze că merită iubire și să obțină aprobarea celor din jur.
— Îți mai amintești cum erai la facultate? continuă Elena. Veselă, curajoasă, sigură pe tine! Visai să călătorești și spuneai că vei învăța franceza…
— Franceza, repetă Ana.
Apoi izbucni pe neașteptate în râs.
— Chiar voiam să ajung în Franța! Iar Radu îmi spunea mereu că ar fi o risipă să cheltuiesc bani pe asemenea prostii.
— Exact. Și acum cine te mai poate opri?
Ana își termină ceaiul și se apropie de fereastră.
Ploaia continua să cadă, dar, în casa surorii sale, vremea mohorâtă nu mai părea la fel de apăsătoare.
— Elena, pot să stau la tine o vreme? Până îmi pun lucrurile în ordine și găsesc o chirie?
— Sigur că da. Vlad a plecat la facultate la Cluj, așa că fosta lui cameră este liberă. Rămâi cât ai nevoie.
— Îți mulțumesc.
Ana își îmbrățișă sora cu putere.