— Și să știi ceva… Cred că sunt puțin fericită.
— Fericită? După tot ce s-a întâmplat?
— Da. Mi-e teamă, bineînțeles. Nu știu ce mă așteaptă. Dar, în același timp, simt o ușurare stranie. Parcă mi s-ar fi luat de pe umeri o piatră uriașă.
În aceeași seară, Ana se așeză la biroul din camera în care locuise nepotul ei și începu să-și refacă CV-ul.
Inginer proiectant.
Opt ani de experiență.
Cunoștințe bune de limba engleză.
Când reciti ce scrisese, simți pentru prima dată după multă vreme că poate avea încredere în ea.
Știa să facă multe.
Și era capabilă să se întrețină singură.
Pe la unsprezece noaptea, telefonul sună.
Pe ecran apăru numele lui Radu.
— Ana, unde ai dispărut? Mama a venit deja și a adus toate actele…
— Sunt la Elena.
— Cum adică la Elena? Și mie cine îmi pregătește cina?
Ana zâmbi involuntar.
Iată ce îl preocupa cu adevărat.
Nu durerea ei.
Nu faptul că plecase.
Nici măcar posibilitatea unui divorț.
Ci faptul că nu avea cine să-i pună masa.
— Nu știu, Radu. Roag-o pe mama ta să gătească ceva.
— Ana, încetează cu teatrul! Întoarce-te imediat acasă.
— Nu mai este casa mea, răspunse ea calm. Chiar tu mi-ai explicat asta în dimineața aceasta.
— Ai înțeles greșit ce am spus.
— Atunci spune-mi ce trebuia să înțeleg. Că ar trebui să mă mut în apartamentul mamei tale ca o servitoare fără leafă? Să-i ascult zilnic reproșurile și să-i mulțumesc că îmi permite să locuiesc acolo?
— Mama este o femeie bună…
— Mama ta nu mă suportă. Iar tu știi foarte bine asta.
Radu tăcu.
Din fundal se auzi glasul Doinei. Era clar că îi șoptea fiului ce să răspundă.
— Ascultă, spuse Radu mai încet, hai să ne vedem mâine și să discutăm liniștit. Fără scandaluri.
— Nu mai avem ce discuta. Mâine mă ocup de divorț.
— Ana, de ce te grăbești așa?
— Opt ani nu m-am grăbit nicăieri. Acum este suficient.
Închise telefonul.
Abia atunci observă că mâinile îi erau perfect liniștite.
Nu mai tremurau.
Dimineața următoare începu cu miros de clătite proaspete.
Elena stătea lângă aragaz și fredona vesel o melodie.
— Bună dimineața, viitoare divorțată! își salută ea sora în glumă.
— Încă nu sunt divorțată, zâmbi Ana. Dar mă îndrept în direcția aceea.
La micul dejun, cele două femei începură să facă planuri.
Ana hotărî să închirieze o garsonieră aproape de serviciu, de preferat într-o zonă centrală.
Avea să se înscrie neapărat la cursuri de franceză.
Avea să se întoarcă la sport.
Și poate, în sfârșit, urma să-și ia pisica la care visa de atâta timp.
— Dar copiii? întrebă Elena cu grijă.
Ana tăcu o vreme.
— Am înțeles ceva. În toți acești ani nu mi-am dorit doar un copil. Îmi imaginam familia mea și a lui Radu. Voiam să am un copil cu el. Dar poate că organismul meu a fost mai înțelept decât mine.
— Deci ai avut un organism foarte înțelept.
— Foarte înțelept, zâmbi Ana. Vom vedea ce va aduce viitorul. Poate voi întâlni un om bun și atunci lucrurile vor merge altfel.
În acel moment, telefonul sună din nou.
Pe ecran apăru numele Doinei.
— Răspunzi? întrebă Elena.
— Pentru ce? spuse Ana, respingând apelul. Nu am nimic să-i explic.
Soacra însă nu renunță.
Sună iar și iar.
După cinci apeluri fără răspuns, trimise un mesaj:
„Ana, vino. Trebuie să vorbim normal, ca oamenii.”
Ana privi îndelung ecranul.
— Știi ce? Tot mă duc, spuse ea neașteptat. Vreau să aud ce intenționează să-mi propună.
Doina deschise ușa aproape imediat.
Părea neobișnuit de tulburată.
Ana era obișnuită să o vadă autoritară, categorică și absolut convinsă că numai ea avea dreptate.
Femeia din fața ei părea însă schimbată.
— Intră, o pofti încet. Bei un ceai?
— Nu, mulțumesc. Aș prefera să vorbim direct.
Ana rămase în hol.
— Radu mi-a spus că vrei să divorțezi.
— Așa este.
— Din cauza apartamentului?
Ana o privi cu atenție.
Doina chiar părea să nu înțeleagă adevăratul motiv.
— Doamnă Popescu, spuneți-mi sincer: m-ați considerat vreodată o soție bună pentru fiul dumneavoastră?
— Ei bine… în general, da.
— Atunci de ce, timp de opt ani, mi-ați transmis mereu că Radu merită pe cineva mai bun?
— Nu am spus niciodată așa ceva!
— Ba da. Și nu o singură dată. Vă deranja că aveam un salariu prea mic. Nu vă plăcea cum arătam. Faptul că nu aveam copii devenea motiv pentru fiecare reproș. Chiar ați crezut că nu observ nimic?
Doina își feri privirea.
— Eu vreau doar ca fiul meu să aibă parte de tot ce este mai bun.
— Iar eu am fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care i le-a oferit viața, răspunse Ana liniștit. Doar că nici dumneavoastră, nici el nu ați înțeles asta.
— Anuța…
— Nu. Ați obținut exact ce v-ați dorit. Apartamentul nou va fi al dumneavoastră. Pe cel vechi, lăsat lui Radu de bunicul său, îl puteți închiria. Fiul dumneavoastră va rămâne lângă dumneavoastră și îl veți putea supraveghea în continuare. Acum îi puteți căuta o altă soție. Una care să nu vă contrazică niciodată.
Ana se întoarse spre ușă.
— Stai! o strigă brusc Doina. Dacă… dacă apartamentul ar fi trecut pe numele amândurora?
Ana se opri.
— Poftim?
— Să aibă fiecare jumătate. Și tu, și Radu.
Ana o privi cu atenție.