Ana rămăsese nemișcată în mijlocul bucătăriei, cu ceașca de cafea între palme. Pentru o clipă, avu senzația că cineva îi turnase apă înghețată pe cap. Cuvintele soțului pluteau în aer și spulberaseră liniștea acelei dimineți reci de toamnă.
— Apartamentul nou va fi trecut pe numele mamei. Și nu mai avem nimic de discutat! Nu-mi trebuie ca, mai târziu, să ajung să împart proprietatea cu tine prin tribunale, declară Radu, fără să-și ridice ochii din ziar.
Ana așeză cu grijă ceașca pe masă, încercând să nu lase porțelanul să atingă suprafața cu niciun zgomot. Degetele îi tremurau.
— Răducule, dar noi stabiliserăm cu totul altceva…
— N-am stabilit nimic! o întrerupse el tăios. Banii îi câștig eu, așa că eu hotărăsc pe numele cui se trece locuința.
Ana se așeză încet pe scaunul din fața lui. Dincolo de fereastră, ploaia măruntă a lui octombrie desena șiroaie pe geam, asemenea unor lacrimi.
Ea încă nu plângea.
Probabil avea să izbucnească după ce Radu pleca la serviciu și rămânea singură cu gândurile ei.
— Și noi unde vom locui? întrebă abia auzit.
— Cu mama. Apartamentul este mare, vom avea loc cu toții. În plus, de mult timp vrea să se mute din sat la oraș.
Doina Popescu.
Numai rostirea numelui soacrei o făcu pe Ana să tresară în sinea ei.
În cei opt ani de căsnicie, femeia aceea nu învățase niciodată să-i spună pe nume. De cele mai multe ori se referea la ea prin „asta” sau îi spunea fiului: „nevasta ta”.
Fiecare vizită a Doinei se transforma într-un adevărat examen. De ce nu aveau încă un copil? De ce salariul Anei era atât de mic? De ce nu făcea gospodăria „cum trebuie”? Și, mai presus de toate, de ce alesese Radu tocmai o asemenea femeie?
— Dar, Radu, noi voiam să întemeiem o familie adevărată…
— Voiam, voiam! o imită el, ridicând în sfârșit privirea.
În ochii lui Ana observă o răceală pe care nu i-o mai văzuse.
— De trei ani tot „vrem”. Și unde este rezultatul?
Inima femeii se strânse dureros.
Era adevărat: de trei ani își doreau un copil.
Fuseseră la medici, făcuseră investigații, analize și nenumărate drumuri la clinici. Specialiștii îi asiguraseră că niciunul dintre ei nu avea probleme grave de sănătate.
— Poate că totul se întâmplă din cauza stresului permanent, le explicaseră medicii. Încercați să vă odihniți mai mult și să nu vă mai consumați atât.
Dar cum să nu se consume, când, la fiecare întâlnire, soacra suspina apăsat și lăsa să se înțeleagă faptul că Ana nu era în stare să-i ofere fiului un moștenitor?
— Credeam că înțelegi cât de greu îmi este…
— Înțeleg foarte bine. Numai că mama are dreptate: cât timp nu există copii, nu are sens să trecem apartamentul pe numele amândurora. De unde să știu că mâine nu vei vrea să divorțezi?
— Și dacă tu vei fi cel care vrea să divorțeze? întrebă Ana, nemaiputându-se stăpâni.
Radu ridică nepăsător din umeri și își desfăcu din nou ziarul.
Gestul acela îi răspunse mai clar decât orice explicație.
Ana se ridică și merse la fereastră.
Pe trotuarul ud, o femeie tânără împingea un cărucior. Traversă strada cu pași atenți, protejând copilul de ploaie.
Ana o privi și simți aceeași dorință veche, apăsătoare.
Încă din adolescență visase să devină mamă.
Își imaginase cum avea să-și țină bebelușul la piept, cum îi va cânta încet, cum va privi primii pași ai copilului. Îl vedea pe Radu arătând cu mândrie fotografii prietenilor și colegilor.
— Știi ceva? spuse ea deodată, fără să se întoarcă. Poate că mama ta are dreptate.
— În ce privință?
— Poate că ar fi mai bine să divorțez acum. Cât încă nu avem copii.
În spatele ei se lăsă tăcerea.
Ana auzea doar foșnetul paginilor și ticăitul regulat al ceasului de perete.
Ceasul pe care Doina li-l dăruise la mutarea în vechiul apartament.
— Fă ce crezi, răspunse în cele din urmă Radu. Eu nu-mi schimb hotărârea. Locuința va fi trecută pe numele mamei.
Ana închise ochii.
Opt ani.
Opt ani întregi încercase să construiască o familie fericită.
Alesese tapetul, căutase mobila potrivită, cumpărase veselă și se îngrijise de fiecare colțișor al casei.
Îi călca soțului cămășile, îi gătea ciorba preferată și încerca să ignore vorbele dureroase ale soacrei.
Iar acum descoperea că, pentru ei, fusese doar o prezență provizorie.
În apartamentul nou, pe care Radu îl alesese împreună cu mama lui, ei îi revenea rolul unei musafire fără drepturi.
— Și dacă totuși rămân însărcinată? întrebă ea, privind în continuare ploaia.
— Atunci vom vedea ce facem.
„Vom vedea.”
De parcă ar fi discutat despre cumpărarea unui frigider, nu despre venirea pe lume a propriului copil.
Ana se întoarse încet.
Radu stătea la masă, liniștit și sigur pe el, convins că avea dreptate.
Cândva, tocmai această siguranță o atrăsese cel mai mult. I se păruse un om puternic, de încredere, lângă care putea fi apărată de toate necazurile.
Acum înțelegea că un zid de piatră nu doar protejează. Uneori poate fi și rece, imposibil de încălzit.
— Radu, îl strigă încet.
— Ce mai este?
— Îți amintești cum ne-am cunoscut?
Bărbatul își ridică sprâncenele, surprins.