Elena opri aragazul înainte să ardă și restul micului dejun, apoi se întoarse încet spre soț.
Chipul îi părea liniștit.
Numai în ochi i se aprinse o scânteie care nu prevestea nimic bun pentru Andrei.
— Eu sunt femeia pe care ai iubit-o, — rosti ea rar și limpede. — Sau ai uitat cum stăteai în genunchi în fața mea și mă rugai să-l păstrăm pe Matei, deși știai foarte bine că nu plănuiserăm un al doilea copil? Mai ții minte ce spuneai aproape în fiecare zi? „Vreau ca femeia pe care o iubesc să-mi nască acest copil.” Nu asta spuneai?
Andrei tăcu.
— Nu eu trăiesc de unsprezece ani cu toate problemele lui Radu? Am învățat atât de multe despre diagnosticele lui, încât aș putea aproape să lucrez într-un cabinet medical. Nu eu te-am susținut când ai vrut să pleci de la slujba care te împinsese aproape de o cădere nervoasă? Nu eu mi-am luat aproape toate concediile medicale cu copiii ca tu să-ți poți construi cariera la noul loc de muncă?
Cu fiecare propoziție, vocea Elenei devenea mai puternică.
— Nu eu te-am apărat în fața tatălui tău? Nu eu i-am cerut să înceteze să-ți minimalizeze reușitele și să te umilească, în timp ce tu tăceai pentru că toată viața ți-a fost frică să-l contrazici? Nu eu am rămas iar acasă trei ani fiindcă tu voiai cu orice preț încă un fiu, deși vedeai câtă putere ne lua deja Radu? Ce a făcut Cristina pentru tine? Eu sunt femeia pe care ai iubit-o. Eu, nu ea!
Ultimele cuvinte fură rostite cu un dispreț atât de greu ascuns, încât păreau aruncate direct în fața lui.
Andrei încercă să se apropie, însă Elena ocoli masa rotundă și se opri pe partea opusă, ca și cum avea nevoie de măcar un obiect între ei.
— Elena, chiar am încercat, — spuse el aproape în șoaptă, fără să-i întâlnească privirea. — Îți jur că am încercat să repar totul. Voiam să fim iar noi doi, copiii, familia… Dar viața noastră a devenit de mult mereu la fel. Fără gust. Previzibilă. Te trezești dimineața și știi deja cum va arăta toată ziua. Cristina e diferită. E energică, vie, spontană. Cu ea am început din nou să simt că viața poate fi interesantă. Mi-a amintit că încă sunt un bărbat tânăr.
Elena ridică o sprânceană, cu o ironie rece.
— Așadar, lângă mine ești bătrân și aproape mort?
— Nu, n-ai înțeles. E ca și cum… Imaginează-ți că toată viața ai călătorit într-un vagon obișnuit de clasa a doua și, într-o zi, ajungi într-un compartiment de lux. După ce descoperi confortul acela, e foarte greu să te întorci iar la clasa a doua…
Andrei se opri brusc.
Fața Elenei se schimbase.
Obrajii îi deveniseră palizi, iar furia dispăruse cu totul din ochi.
— Bine, — continuă el repede. — Mai bine încheiem discuția. Văd că explicațiile mele fac lucrurile și mai rele. Îmi strâng doar lucrurile de care am nevoie și plec. Nu voi cere partea mea din apartament. Știu că eu sunt vinovat, așa că tu și băieții puteți rămâne aici. Și, bineînțeles, în weekend copiii vor sta cu mine. Cristina știe că am doi fii. Nu are absolut nimic împotrivă ca ei să facă parte din viața noastră.
Nedorind să mai privească chipul soției sale, devenit aproape o mască, Andrei porni spre dormitor.
Pe drum intră în debara și scoase un geamantan mare, cu roți.
Elena rămase în bucătărie, privind prin fereastră fără să vadă nimic.
— Deci eu sunt clasa a doua… — murmură ea către încăperea goală. — Femeia care l-a sprijinit doisprezece ani, care i-a născut copiii, i-a îngrijit când au fost bolnavi, i-a crescut, i-a liniștit, s-a ocupat de casă și a făcut din locul ăsta un cămin e clasa a doua. Iar o femeie pe care o cunoaște de mai puțin de un an și cu care nici măcar n-a locuit vreodată a devenit compartimentul de lux.
— Mama! Mami! — se auzi deodată vocea puternică și poruncitoare a lui Matei din camera copiilor. — Mamăăă!
Elena clipi, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn.
Pe buzele ei apăru un zâmbet abia vizibil.
În privire i se instală hotărârea.
Înțelesese ce avea de făcut.
— Vin imediat, Matei! — strigă ea și porni către dormitor, unde Andrei își punea deja hainele în geamantan.
— Stai puțin, — spuse Elena. — Copiii s-au trezit. Cum ai de gând să ieși din casă cu geamantanul sub ochii lor?
— Probabil ar fi trebuit să fac asta mai devreme, ca să nu vă mai chinui nici pe tine, nici pe ei, — răspunse Andrei nesigur, continuând să împăturească cămăși și pulovere.
— Eu am o altă propunere.
Elena închise ușa și se apropie de el.
Vorbea atât de liniștit și de blând, încât Andrei ridică surprins capul.
— Weekendul abia a început. Hai să-l petrecem ca o familie normală. Pentru copii. Îți promit că nu-ți voi reproșa nimic și nici nu mă voi uita la tine ca la un condamnat. Mâine seară ne așezăm cu toții și vorbim liniștit. Toți patru. După aceea vei putea pleca deschis, fără să te ascunzi și fără să fugi.
— Mamaaa! Tataaa! — izbucni iar Matei din cealaltă cameră.
— Auzi? — Elena făcu un semn cu capul spre camera copiilor. — El nici nu știe să ceară altfel. Și, în mare parte, datorită ție. A învățat că totul se obține prin țipete și crize. Îți imaginezi ce va face dacă te vede dintr-odată plecând cu geamantanul fără să-i explici nimic?