— Elena, eu plec. Nu mai pot continua așa, — spuse Andrei într-o dimineață de sâmbătă, oprindu-se în pragul bucătăriei și privind-o pe soția lui cum pregătea micul dejun pentru întreaga familie. — Multă vreme mi-am spus că ar fi josnic să te părăsesc pe tine și pe băieți. Dar acum înțeleg că e și mai rău să rămân aici când cu sufletul și cu inima sunt alături de altă femeie.
Andrei văzu cum mâna Elenei rămase suspendată deasupra tigăii în care se rumeneau clătitele lui preferate. Spatele femeii se încordă. El aștepta un răspuns, dar soția lui nu se mișca și nu spunea nimic. Pentru câteva clipe, i se păru că Elena vie și mereu ocupată dispăruse, iar în locul ei rămăsese o siluetă nemișcată și tăcută.
Mirosul înțepător de aluat ars începu să umple bucătăria.
— Elena! — o strigă Andrei și făcu un pas spre ea.
Atât a fost nevoie ca femeia să-și revină. Tresări și întoarse în grabă clătita deja înnegrită.
— Despre ce femeie iubită vorbești? — întrebă ea atât de calm și de firesc, încât vocea ei aproape că nu trăda nimic.
— Știi foarte bine despre cine. Despre Cristina.
Cu șase luni în urmă, căsnicia lor de doisprezece ani trecuse deja printr-o lovitură suficient de puternică încât să destrame chiar și o familie trainică.
Andrei o înșelase.
Datorită unor binevoitori anonimi, Elena aflase că soțul ei se întâlnea de trei luni cu altă femeie. Andrei nu încercase să nege totul. Recunoscuse relația cu Cristina și îi promisese că povestea se încheiase.
— A fost doar o aventură de vacanță, — îi explica el atunci cu atâta patos, de parcă juca rolul principal într-o piesă dramatică. — Lucrurile astea se termină de obicei imediat ce te întorci acasă și îi vezi din nou pe oamenii apropiați. Eram convins că o voi uita în clipa în care ajung acasă. Numai că am descoperit că locuim în același oraș. Așa că am mai vorbit. Din obișnuință. După aceea ne-am mai văzut… de câteva ori, atât. Dar acum s-a terminat cu adevărat. Crede-mă!
Elena putea fi numită severă, obosită sau exigentă, însă în niciun caz naivă.
Învățase de mult că, atunci când cineva repetă prea des „crede-mă”, „te asigur” și „îți jur”, adevărul din spatele acelor cuvinte devine din ce în ce mai îndoielnic.
Știa că între Andrei și Cristina nu exista nicio simplă obișnuință. Și era aproape sigură că întâlnirile lor fuseseră mai multe decât cele câteva recunoscute de el.
Dar înțelesese și altceva: în acel moment nu-și putea strânge lucrurile, trânti ușa și cere divorțul, așa cum poate ar fi făcut o femeie care nu avea atâtea responsabilități pe umeri.
Fiul lor cel mare, Radu, avea unsprezece ani și se confrunta încă de la naștere cu probleme serioase de sănătate. Consultațiile, analizele, medicamentele, drumurile la medici și internările ajunseseră aproape în totalitate responsabilitatea Elenei, așa cum se întâmplă adesea atunci când mama devine persoana care ține în mâini întreaga lume medicală a copilului.
Mezinul, Matei, în vârstă de patru ani, primise în schimb de la natură o voință de fier și o capacitate uimitoare de a obține ceea ce își dorea.
Dacă i se spunea „nu”, putea să plângă și să țipe ore întregi.
Singurul care știa să-l liniștească era Andrei.
De fapt, tot Andrei contribuise în bună măsură la faptul că Matei nu recunoștea nicio interdicție și aproape nicio autoritate.
Copilul nu fusese planificat, însă Andrei fusese atât de fericit când aflase că va avea încă un fiu, încât după naștere nu permitea nimănui să-l limiteze pe băiat, să-l certe sau, cu atât mai puțin, să ridice vocea la el.
Așa crescuse în casă un mic tiran.
Atunci când primea ceea ce voia, Matei devenea un îngeraș afectuos și ascultător. Dar era suficient să audă un refuz pentru ca cei din jur să înceapă să creadă că familia avea nevoie urgentă de cineva capabil să facă exorcizări.
Elena înțelegea perfect că bărbatul care își începuse aventura exact în perioada în care ea mergea zilnic la spital pentru fiul lor cel mare, motiv pentru care concediul familiei fusese anulat, nu mai merita să-i fie soț.
Doar că, pentru moment, nu vedea o altă ieșire.
Abia de curând reușise să revină la o viață profesională normală după un concediu lung pentru creșterea copiilor. Îi fusese extrem de greu să-și recapete deprinderile, încrederea și poziția, să simtă din nou că nu este doar mamă, soție și femeia care ține casa în picioare, ci și un specialist respectat, apreciat, al cărui punct de vedere contează.
Nu avea de gând să renunțe încă o dată la serviciu.
Iar dacă ar fi rămas singură, fără ajutorul lui Andrei în creșterea copiilor, aproape sigur ar fi trebuit să-și sacrifice din nou cariera.
Nu era deloc simplu să împaci munca cu îngrijirea a doi băieți care se îmbolnăveau des. Mai ales când unul dintre copii părea să trăiască, încă de la naștere, într-o criză permanentă de vârstă.
Și acum, la șase luni după ce Elena își înghițise durerea de dragul copiilor, al serviciului și al unei vieți cât de cât funcționale, Andrei îi spunea că oricum pleacă.
Și pentru cine?
Pentru femeia pe care o numea acum iubirea lui.