Când am fost angajată ca secretară a lui Ion Popescu, colegii mi-au repetat aproape imediat aceeași avertizare:
— Nu cred că vei rezista prea mult aici.
La început am luat vorbele lor drept simple glume de birou.
Ion Popescu avea șaptezeci și patru de ani. Ridicase de la zero una dintre cele mai mari firme de construcții din oraș și continuase să o conducă personal, chiar și la o vârstă la care alții se gândeau deja la pensie. Numele lui era cunoscut de aproape toți oamenii din județ.
Totuși, printre angajați nu era deloc îndrăgit.
Avea un temperament aspru.
Vorbea puțin.
Nu suporta ca cineva să-i pună la îndoială ordinele sau să-i sugereze că ar putea greși.
Numai în anul precedent, trei secretare personale își dăduseră demisia din cauza lui.
Eu aveam douăzeci și nouă de ani și eram atât de disperată să găsesc un loc de muncă stabil și bine plătit, încât poveștile despre caracterul dificil al noului meu șef nu m-au făcut să renunț.
În primele luni, domnul Popescu abia dacă mă observa.
Sarcinile mele erau obișnuite.
Îi pregăteam cafeaua de dimineață.
Îi organizam întâlnirile.
Îi verificam mesajele.
Îi puneam actele necesare în ordine.
Din când în când, îmi dădea câte o instrucțiune scurtă:
— Andreea, mapa aceasta nu ajunge la nimeni.
Sau îmi spunea:
— Conversația asta nu trebuie trecută în registru.
La început nu mi s-a părut nimic suspect.
Mi-am spus că acestea erau lucruri normale pentru o secretară personală care lucra pentru un om de afaceri și avea acces la informații confidențiale.
După aproape cinci luni însă, comportamentul lui a început să se schimbe.
Ion îmi cerea tot mai des să rămân la birou după terminarea programului.
Cei din celelalte departamente plecau deja acasă.
Pe coridoare se stingeau luminile.
Eu rămâneam în încăperea spațioasă a directorului, singură cu un bărbat în vârstă care ar fi putut fără probleme să-mi fie bunic.
Într-o seară, a lăsat documentele din mâini și m-a privit lung.
— Andreea, ești căsătorită?
Întrebarea mi s-a părut imediat nepotrivită.
— Nu, domnule Popescu.
— Mai ai rude în oraș?
— Nu. Mama locuiește într-un alt județ.
A încuviințat încet, ca și cum răspunsul meu confirma ceva ce bănuia deja.
— Așadar, acasă nu te așteaptă nimeni în mod special.
Am simțit cum mă cuprinde neliniștea.
Nu mi-a plăcut deloc felul în care rostise acele cuvinte.
O săptămână mai târziu, șeful meu a comandat pentru mine o cină de la unul dintre cele mai scumpe restaurante din oraș.
Am refuzat politicos.
El nici măcar nu s-a uitat la mine.
— Nu te-am întrebat dacă îți dorești sau nu.
În drum spre casă, în seara aceea, mi-am făcut o promisiune clară.
Dacă Ion Popescu avea să-mi mai încalce măcar o dată limitele personale, urma să-mi depun imediat demisia.
Dar, la scurt timp, s-a întâmplat ceva mult mai tulburător.
Era vineri.
Programul se terminase de mult, iar angajații plecaseră cu toții.
În jurul orei șapte seara, domnul Popescu a apărut în pragul biroului său.
— Andreea, vino puțin la mine.
Am luat instinctiv agenda în care îmi notam sarcinile.
— Nu vei avea nevoie de ea, m-a oprit el.
Vocea îi era neobișnuit de joasă.
Am intrat.
Ion a așteptat până am trecut pragul, apoi a închis ușa și a răsucit cheia în broască.
Inima a început să-mi bată nebunește.
— Domnule Popescu, de ce ați încuiat ușa?
Nu mi-a răspuns.
S-a dus liniștit la un dulap mare, a deschis sertarul de jos și a scos un plic negru, gros și voluminos.
Apoi s-a întors spre mine.
— Ține minte, Andreea. Din clipa aceasta, nu ai voie să spui nimănui nimic.
Atunci mi-a fost cu adevărat frică.
— Îmi pare rău, dar ce vreți să spuneți?
S-a apropiat de birou.
— Așază-te.
— Vă mulțumesc, dar prefer să rămân în picioare.
Câteva secunde lungi mi-a studiat chipul fără să spună nimic.
După aceea, a rostit:
— Ești o femeie foarte isteață. Tocmai de aceea te-am ales.
În acel moment am înțeles aproape sigur că discuția nu avea legătură cu îndatoririle mele obișnuite.
— Pentru ce anume m-ați ales?
Ion și-a pus palma peste plic.
— Deocamdată nu trebuie să știi.
Am făcut un pas înapoi.
— Dacă nu este vorba despre serviciu, plec chiar acum.
Tonul lui s-a schimbat brusc, devenind rece și tăios.
— Dacă ieși pe ușa aceea, mâine nu mai este nevoie să te întorci.
Am rămas nemișcată.
Mi-au venit lacrimi în ochi.
Nu de teamă, ci de revoltă.
— Nu aveți dreptul să-mi vorbiți așa!
Ion a oftat adânc.
— Poate că ai dreptate.
A mers apoi până la ușă și a descuiat-o.
— Poți să mergi acasă.
Nu i-am mai răspuns.
Mi-am luat geanta și am ieșit cât am putut de repede din clădire.
În noaptea aceea nu am reușit să dorm.
Gândurile apăsătoare se învârteau fără oprire în mintea mea.
Să merg la poliție?
Să-mi dau demisia imediat?
Sau să aștept până luni și să încerc să aflu ce se întâmplase de fapt?
Nu înțelegeam ce urmărea bătrânul director și de ce alesese să poarte acea discuție tocmai când în clădire nu mai rămăsese nimeni.
A doua zi, la ora exactă 9:10, telefonul a început să sune.
Pe ecran apărea un număr necunoscut.
— Doamna Ionescu?
— Da, vă ascult.