— Numele meu este Mihai Dumitrescu. Sunt avocatul domnului Popescu. Trebuie să veniți astăzi, până la ora unsprezece, la biroul meu.
Am simțit că mi se răcește tot corpul.
— Din ce motiv?
Bărbatul a tăcut câteva clipe la celălalt capăt al firului.
— Domnul Popescu m-a rugat să vă înmânez niște documente.
În acel moment am fost convinsă că slujba mea se încheiase definitiv.
Probabil urma să fiu concediată.
Sau poate voiau să mă oblige să semnez un acord de confidențialitate, ca să nu povestesc nimănui ce se întâmplase în birou cu o seară înainte.
La ora unsprezece eram deja în biroul avocatului.
Mihai Dumitrescu stătea în fața mea, la o masă mare.
Deodată, a pus pe masă un obiect pe care îl recunoșteam prea bine.
Era același plic negru.
L-am identificat imediat.
— Ce este acesta?
— Deschideți-l și veți afla.
Am desfăcut cu grijă plicul.
Înăuntru nu se afla nicio declarație de dragoste, nicio propunere personală ciudată și nici vreo scrisoare indecentă.
În schimb, am găsit un teanc întreg de acte oficiale.
Rapoarte financiare.
Extrase privind transferuri bancare.
Documente interne ale companiei.
Deasupra tuturor era așezată o decizie oficială de numire într-o funcție.
Iar pe document apărea numele meu.
Mi-am ridicat privirea, complet derutată.
— Îmi pare rău, dar nu înțeleg absolut nimic.
Avocatul și-a împreunat mâinile pe masă.
— În ultimele șase luni, domnul Popescu a suspectat că doi dintre fiii săi transferă ilegal bani din conturile firmei. A ajuns să nu mai aibă încredere aproape în nimeni, nici măcar în oamenii aflați în conducerea companiei.
— Și eu ce legătură am cu toate acestea?
— Timp de opt luni, v-a verificat seriozitatea și loialitatea.
Am privit uluită către el.
— Ce înseamnă că m-a verificat?
— Vi s-a cerut intenționat să păstrați documente confidențiale, apoi s-a urmărit dacă le transmiteți altcuiva. A fost creată și o situație în care vi s-a oferit o recompensă financiară suplimentară, pentru a se vedea dacă o acceptați. În plus, domnul Popescu a observat cu atenție dacă povestiți celorlalți angajați discuțiile personale purtate cu dumneavoastră.
M-am ridicat brusc de pe scaun.
Furia m-a cuprins dintr-odată.
— Deci, în tot acest timp, ați făcut din mine un fel de experiment?
— În esență, da, a recunoscut avocatul. Iar după părerea mea, domnul Popescu a ales metode extrem de nepotrivite.
Mi-a întins încă un document.
— Totuși, ieri seară a luat hotărârea finală în privința dumneavoastră.
Am coborât ochii spre foaie.
Pe ea scria:
„Director pentru integritate și respectarea normelor companiei”.
Am citit titlul de mai multe ori.
Salariul menționat era de aproape trei ori mai mare decât cel pe care îl primeam până atunci.
În plus, decizia prevedea să fac parte din consiliul intern de supraveghere al firmei.
Nu-mi venea să cred ce vedeam.
— Glumiți?
Avocatul a clătinat din cap.
— Nu, doamnă Ionescu. Totul este cât se poate de serios.
Chiar în clipa aceea, ușa biroului s-a deschis.
În prag a apărut Ion Popescu.
Pentru prima dată în cele opt luni de când lucram pentru el, nu am mai văzut în fața mea proprietarul sever al unei întregi imperii de construcții.
În fața mea stătea doar un om foarte bătrân și epuizat.
Părea că nici el nu închisese ochii toată noaptea.
M-am întors imediat către el.
— M-ați speriat îngrozitor ieri!
Ion nu a încercat să se apere.
— Știu.
— M-ați făcut să cred că aveți intenții cu totul nepotrivite!
— Știu, Andreea.
— Atunci de ce nu mi-ați explicat de la început ce se întâmplă?
S-a așezat încet în fotoliul din fața mea.
— Pentru că fiecare om din jurul meu știe ce trebuie să spună ca să obțină ceva de la mine. Toți încearcă să-mi intre în grații, să lase o impresie bună sau să profite într-un fel. Eu voiam să văd cum te porți atunci când nici măcar nu bănuiești că ești evaluată.
Revolta mea nu dispăruse.
— Ați ales un mod îngrozitor de a face această verificare.
A încuviințat.
— Nu am cum să te contrazic.
Apoi, pentru prima dată de când îl cunoșteam, a zâmbit sincer.
— Dar în cele opt luni nu ai acceptat niciun cadou dubios. Nu ai transmis nimănui informații secrete. Nu ai încercat să vinzi tainele altora. Iar ieri, când ai crezut că ți-am încălcat limitele, ai fost gata să renunți la serviciu numai ca să-ți aperi demnitatea. Atunci am înțeles că pot avea încredere în tine.
Am tăcut multă vreme.
Îmi era greu să pun ordine în sentimentele contradictorii care mă copleșeau.
Pe de o parte, în fața mea se deschidea o șansă la care nici nu îndrăznisem să visez.
Pe de altă parte, felul în care șeful meu ajunsese la această concluzie mi se părea de neacceptat.
După două săptămâni, am acceptat în cele din urmă postul propus.
Nu pentru că aș fi considerat numirea o recompensă generoasă din partea lui Ion Popescu.
Am fost de acord numai după ce i-am impus propria condiție.
— Nu vor mai exista teste ascunse și verificări psihologice. Dacă într-adevăr credeți că sunt un om demn de încredere, atunci vorbiți cu mine direct și sincer.
Ion mi-a întins mâna.
— De acord.
Ne-am strâns mâinile.