I se cerea să-și sacrifice proprietatea.
Era ca și cum toți ar fi vrut să lege de ea o greutate și apoi să o împingă liniștiți în apă.
În seara aceea îl sună pe Andrei.
Fratele răspunse abia după mai multe apeluri. În fundal răsuna muzică puternică, amestecată cu râsete și vocile mai multor oameni.
— Salut, Andrei. Mama mi-a spus astăzi o poveste complet absurdă despre vânzarea camerei mele ca să vă plătiți nunta.
— Hei, Mari! — răspunse el vesel. — Da, mama a vorbit deja cu agenta imobiliară. Nu te stresa, nu e mare lucru cu actele. Trebuie doar să vii la notar și să semnezi. Bianca vrea să facem ceremonia într-un conac vechi adevărat. Îți dai seama ce fotografii o să iasă? Costă mult, bineînțeles, dar o singură dată te căsătorești.
— Tu te auzi ce spui? — întrebă Mariana rar, accentuând fiecare cuvânt. — Eu nu-mi vând proprietatea ca voi să vă faceți poze într-un conac. Dacă nu vă permiteți o nuntă luxoasă, faceți cununia civilă și luați masa cu familia într-un restaurant normal.
De partea cealaltă se lăsă liniștea. Muzica din local părea acum și mai enervantă.
— Mari, de ce trebuie să fii mereu atât de dificilă? — vocea lui Andrei căpătă imediat tonul acela rănit care funcționa atât de bine asupra mamei. — Asta se întâmplă o singură dată în viață. Bianca visează de când era copil la o nuntă frumoasă. Chiar îți pare rău să renunți la niște pereți pentru singurul tău frate? Mama a zis că până la urmă o să fii de acord. Hai să nu ne stricăm seara. Acum degustăm torturile pentru nuntă. Te sun eu.
Închise înainte ca Mariana să apuce să-i răspundă.
Ea rămase în mijlocul sufrageriei, strângând telefonul atât de tare încât articulațiile degetelor i se albiseră.
Săptămâna care urmă fu un coșmar.
Telefonul aproape că nu se mai oprea. Doina suna de mai multe ori pe zi și trimitea mesaje kilometrice. Folosea tot arsenalul pe care îl perfecționase de-a lungul anilor: reproșuri, rușine, milă, acuzații și, mai ales, vinovăție.
„Tatălui tău i-a crescut tensiunea din cauza încăpățânării tale! A trebuit să chemăm ambulanța aseară!”
„Bianca plânge de trei zile! Fata e terminată psihic, iar rochia de mireasă e deja comandată de la Paris!”
„Noi te-am crescut, te-am hrănit, te-am îmbrăcat, ți-am dat școală, iar acum, când am îmbătrânit, tu ne răsplătești scuipându-ne în suflet!”
Până la sfârșitul săptămânii, Mariana se simțea epuizată.
Singurul loc în care mintea i se liniștea era serviciul. Printre declarații fiscale, facturi, balanțe și reguli clare ale sistemului fiscal românesc, lumea redevenea logică. Fiecare cifră avea un loc. Fiecare document trebuia să se potrivească. Un calcul greșit putea fi găsit și corectat.
În contabilitatea familiei sale nu exista însă nicio logică.
Ioana, colega ei pragmatică, îi observă cearcănele și, în pauza de prânz, clătină dezaprobator din cap.
— Mariana, dacă semnezi actele astea, nu pierzi numai camera. Pierzi și ultima bucată de respect pe care o mai ai pentru tine. Și crede-mă, nu se vor opri aici. Azi Andrei are nevoie de nuntă. Mâine o să-i trebuiască o mașină scumpă. Peste un an o să vină cu alte datorii. Trebuie să tai cordonul ăsta odată.
Mariana știa că Ioana avea dreptate.
Numai că vinovăția cultivată în ea încă din copilărie era greu de smuls. Se lipise de fiecare decizie importantă pe care o lua.
Joi seara hotărî să meargă după serviciu la părinți și să aibă cu ei o discuție calmă. Pregătise calcule, valori, estimări. Voia să le arate concret de ce vânzarea camerei ar fi o greșeală financiară serioasă.
Pe drum intră într-un supermarket și cumpără prăjitura preferată a mamei. După aceea returnă câteva ambalaje la automatul de reciclare și păstră bonul primit. Obiceiul de a socoti fiecare cheltuială rămăsese cu ea din vremurile în care fiecare leu economisit o apropia de avansul pentru cameră.
Apoi porni spre apartamentul părinților.
Ușa se deschise greu. Broasca veche se agăța de mult și tatăl ei promitea de luni întregi că o va repara.
Mariana răsuci cheia cât mai încet și păși în hol.
Din bucătărie se auzeau voci.
Mama și Andrei erau acolo. Din râsul înalt și ușor afectat, Mariana își dădu seama că și Bianca venise.
Se pregătea să-și scoată haina și să îi salute când își auzi numele.
— Mariana mai face puțin pe supărata și după aia semnează, — spunea Andrei cu o siguranță relaxată. — N-are unde să se ducă. Toată viața s-a complexat că n-a găsit un bărbat cu care să-și facă familie și de asta se simte mereu datoare față de noi. Tu, mamă, continuă cu povestea tensiunii lui tata. Asta o înmoaie de fiecare dată.
— Am consumat atâtea picături calmante cu teatrul ăsta încât miroase toată casa a farmacie, — chicoti Doina. — Dar spune-mi sincer, Andrei, treizeci de mii chiar îți ajung ca să acoperi ce ai pierdut pe platformele alea?
Mariana rămase nemișcată, cu haina încă pe umeri.
Ce pierderi?
— Ar trebui să ajungă, — răspunse Andrei nepăsător. — La crypto am vreo treizeci de mii datorie. Îmi mai trebuie zece pentru mașină. Pentru nuntă, Bianca zice că ar trebui cam douăzeci. Camera cred că o putem da cu aproape optzeci de mii. Ce rămâne vă dăm vouă. Poate vă faceți și voi, în sfârșit, baia cum trebuie.