— Eu și tatăl tău am discutat și am ajuns la concluzia că trebuie să scoatem la vânzare camera ta din apartamentul comun. Lui Andrei îi lipsesc bani pentru nuntă, iar el și Bianca trebuie să aibă și un avans pentru o locuință nouă, — spuse Doina Popescu pe un ton atât de obișnuit, încât ai fi zis că vorbește despre ce să gătească la cină, în timp ce amesteca încet zahărul în cafea.
Mariana încremeni lângă insula din bucătărie, cu ceainicul de porțelan încă prins între degete. Prânzul liniștit de sâmbătă, care până atunci fusese aproape plăcut, își pierduse într-o clipă orice urmă de căldură. Afară ploua mărunt, o ploaie rece de toamnă, iar picăturile alunecau alene pe geamurile apartamentului. În bucătăria luminoasă, mobilată simplu și modern, se așternu o liniște apăsătoare.
— Ce anume ați hotărât? — întrebă Mariana încet, așezând cu grijă ceainicul fierbinte pe suport.
Pentru câteva clipe, speră sincer că auzise greșit.
— Să vindem camera ta, — repetă Doina fără urmă de jenă și sorbi din ceașca decorată cu flori galbene. — Ce e atât de grav? Oricum nu locuiești acolo. O închiriezi unui student de la Medicină. Iar Andrei are nevoie urgentă de bani. Peste trei luni au cununia, restaurantul nici măcar nu este achitat și, pe deasupra, nu se cade ca niște oameni proaspăt căsătoriți să umble din chirie în chirie. Eu și tatăl tău am găsit deja pentru ei un apartament superb cu trei camere, într-un cartier bun. Bloc nou, eficient energetic. Numai că banca cere un avans de douăzeci la sută.
Mihai Popescu stătea la masă cu ochii lipiți de telefon, de parcă discuția nu îl privea în niciun fel. Așa proceda de fiecare dată când soția lui pornea într-o ofensivă hotărâtă: se retrăgea în tăcere și lăsa totul pe seama ei.
— Mamă, — Mariana trase adânc aer în piept, încercând să-și țină vocea sub control. — Camera aceea este a mea. Am cumpărat-o acum cinci ani din banii mei. Eu am strâns avansul, eu am plătit creditul, eu am renunțat ani întregi la lucruri pe care mi le doream. Este investiția mea și rezerva mea financiară. Cum v-a trecut prin minte să hotărâți, fără să mă întrebați, că trebuie vândută?
— Iar începi cu discursurile astea despre investiții și siguranță financiară! — izbucni Doina, fluturând iritată din mână. — Suntem o familie. Într-o familie, oamenii se ajută. Pe vremuri, rudele împărțeau și ultimul leu când cineva apropiat avea o problemă. Iar aici vorbim despre fratele tău. Tu ești singură, ai treizeci și opt de ani, nu ai copii, nu mai plătești niciun credit pentru locuința în care stai și câștigi foarte bine la firma aceea de consultanță fiscală. La ce îți trebuie bătaia de cap cu chiriași? Vindem camera prin agenție, îi dăm banii lui Andrei și, când se pune pe picioare, ți-i dă înapoi. Probabil.
Mariana o privea și simțea cum înăuntrul ei se ridică, încet, o furie grea. O furie pe care ani întregi o îngropase de dragul acelei păci familiale despre care mama vorbea ori de câte ori avea nevoie ca fiica ei să cedeze.
Camera aceea nu însemna pentru Mariana doar câțiva pereți și un act de proprietate. Pentru ea era dovada că își putea conduce singură viața. Cu cinci ani înainte, obosită să arunce lună de lună o parte mare din salariu pe chirie, găsise o soluție accesibilă: cumpărase o cameră spațioasă într-un apartament cu trei camere împărțit cu alți locatari, într-o zonă în care stăteau mai ales studenți și tineri aflați la început de carieră.
Renovarea o făcuse aproape în întregime singură. Reparase pereții, îi vopsise, alesese parchetul laminat, montase rafturi și asamblase mobilierul. Camera era căutată și rareori rămânea liberă. Chiria nu îi aducea o avere, însă îi acoperea constant o parte dintre cheltuieli și îi oferea sentimentul că, dacă viața s-ar complica într-o zi, ar avea pe ce să se sprijine.
Fratele ei mai mic, Andrei, era exact opusul.
La douăzeci și opt de ani încă își „căuta adevărata vocație”. De cele mai multe ori o căuta întins pe canapeaua părinților, cu un controller de jocuri în mâini. Se înscrisese de două ori la facultate și renunțase de fiecare dată. Mai întâi încercase Administrarea Afacerilor, apoi Sociologia, dar de fiecare dată ajunsese la concluzia că sistemul de învățământ îi distruge individualitatea și îi sufocă potențialul creativ.
În ultima vreme se prezenta drept investitor în criptomonede. În realitate, trăia din ajutorul părinților, din diverse venituri ocazionale și din transferurile pe care le primea regulat de la familie. Uneori îi trimitea bani și Mariana.
Ea fusese mereu copilul comod.
Fiica cea mare, serioasă, responsabilă, cea care nu crea probleme și care găsea soluții pentru problemele altora.
Când mașina de spălat a părinților cedase definitiv, Mariana fusese cea care mersese la magazin și plătise una nouă, cu transport și instalare. Când Andrei avusese o tamponare și nu dispunea de bani pentru reparația mașinii, tot sora lui îi transferase suma necesară. Mariana se obișnuise să fie colacul de salvare al familiei.
Dar acum nu i se mai cerea ajutor.