— Îți dai seama ce ai făcut?! Ai primit zece milioane și nu i-ai spus nici măcar soțului tău! Și mai ai curajul să te consideri parte din familia noastră!
Soacra mea, Doina Popescu, stătea în mijlocul bucătăriei și flutura un dosar plin cu acte.
Lângă ea se afla un bărbat necunoscut, îmbrăcat într-un costum gri. Ținea strâns la piept o servietă de piele, iar expresia lui arăta limpede că regreta deja că acceptase să vină.
Soțul meu, Andrei, stătea tăcut lângă frigider.
Eu eram așezată la masă, cu o cană de cafea în față, și priveam scena ca pe un spectacol absurd.
Era sâmbătă dimineața.
Afară, frunzele aurii se învârteau în aer.
Îmi imaginasem o zi liniștită: să merg după fiul meu la bunicul lui și apoi să coc o plăcintă cu mere.
Se pare însă că rudele soțului meu aveau cu totul alte planuri.
— Doamnă Popescu, am întrebat cât am putut de calm, îmi puteți spune, vă rog, cine este acest domn și de ce l-ați adus în apartamentul meu fără să mă anunțați?
Soacra și-a îndreptat spatele cu mândrie.
— Este notarul! Am venit să punem totul la punct, așa cum se cuvine!
Am așezat încet cana pe farfurioară.
— Să puneți la punct ce anume?
M-a privit de parcă tocmai rostisem cea mai stupidă întrebare din lume.
— Banii, bineînțeles! Cele zece milioane ale tale! Eu și Andrei am hotărât deja ce vom face cu ei.
M-am întors spre soțul meu.
— Voi ați hotărât?
Andrei a zâmbit stingherit.
— Ana, mama a găsit o variantă extraordinară. O casă în afara orașului, cu teren și garaj. De mult ne dorim să locuim într-un spațiu mai mare.
— Noi?
— Da. Suntem o familie, nu?
Mi-am mutat privirea către Doina. Ea deja începuse să întindă actele pe masă.
— Aici trebuie să semnezi acordul pentru transferul banilor, a explicat ea. După aceea cumpărăm casa. Proprietar va fi Andrei. Un bărbat trebuie să dețină locuința, altfel ce fel de familie mai sunteți?
Am mai luat o înghițitură de cafea.
— Foarte interesant.
Doina a zâmbit mulțumită. Era convinsă că mă prinsese deja în planul ei.
Nu știa însă lucrul cel mai important.
Banii pentru care adusese notarul nu mai erau în locul unde spera să-i găsească.
Iar fiul ei urma să afle că unele trădări nu pot fi reparate prin explicații frumoase și promisiuni tardive.
Totul începuse cu două săptămâni mai devreme.
Tatăl meu, Mircea Ionescu, muncise întreaga viață.
La început fusese inginer.
Mai târziu își deschisese o mică fabrică de materiale pentru construcții.
Cu timpul, afacerea crescuse. Avea clienți permanenți, angajați, depozite și utilaje proprii.
Munca îi ocupa aproape fiecare oră din zi.
Când eram copil, tata se întorcea adesea târziu acasă.
Totuși, în fiecare duminică își făcea timp pentru mine.
Ne plimbam prin parc, hrăneam rațele de pe lac și mâncam înghețată.
Îmi spunea mereu:
— Anuța, cel mai important lucru în viață este să poți alege. Nu lăsa niciodată pe nimeni să hotărască în locul tău doar pentru că vorbește mai tare.
Ținusem minte acele cuvinte.
Doar că, în viața de familie, începusem să uit de ele.
Cu trei ani în urmă mă căsătorisem cu Andrei.
Era fermecător, atent și știa să facă o femeie să se simtă specială.
Îmi aducea flori.
Pregătea surprize.
Îmi spunea că visează la o familie numeroasă și unită.
La început, mama lui mi se păruse doar o femeie energică.
Vorbea mult.
Îi plăcea să dea sfaturi.
Și era convinsă că nimeni nu știa mai bine decât ea cum trebuie gospodărită o casă.
Primele neplăceri au apărut după nuntă.
— Ana, de ce ai cumpărat perdele atât de scumpe? mă întreba ea.
— Pentru că mi-au plăcut.
— Într-o familie trebuie să te consulți cu ceilalți!
Apoi au început observațiile despre mâncare, haine și programul meu de lucru.
Eram auditor și câștigam bine.
Apartamentul îl cumpărasem înainte să-l cunosc pe Andrei.
Doina știa foarte bine asta.
Cu toate acestea, îi spunea mereu „apartamentul lui Andrei”.
Într-o zi am corectat-o:
— Doamnă Popescu, apartamentul este al meu. L-am cumpărat cu mult înainte să mă mărit.
Și-a strâns buzele.
— Și ce importanță are? Acum sunteți familie. Care mai este diferența?
Atunci am tăcut.
A fost o greșeală.
Andrei nu intervenea niciodată.
Când mama lui mă critica, el zâmbea și spunea:
— Ana, nu o băga în seamă. Mama doar încearcă să aibă grijă de noi.
Când venea fără să anunțe și muta lucrurile prin bucătărie, repeta:
— Așa îi este ei mai ușor.
Iar când, într-o zi, Doina mi-a propus să trec apartamentul pe numele amândurora, ca să „întăresc încrederea dintre noi”, Andrei doar a ridicat din umeri.
— Poate că mama are dreptate.
Am refuzat.
Atunci am observat pentru prima dată cât de repede i-a dispărut zâmbetul de pe chip.
Însă adevărata schimbare a venit după telefonul tatălui meu.
Era o zi obișnuită de marți.
Verificam niște documente de la serviciu când mi-a sunat telefonul.
— Anuța, salut.
— Salut, tată. Cum te simți?
— Bine. Am o veste. Am vândut în sfârșit partea mea din firmă.
Am lăsat stiloul din mână.
Tata spunea de mult că vrea să se retragă și să petreacă mai mult timp cu nepotul lui.
Matei împlinise de curând trei ani.