— Vasile, sunt doar copii.
— Alina e mică și pentru ea facem o excepție. Restul au mâini și picioare. Culcă-te. Mâine va fi o zi grea.
Dimineața nu începu cu cântecul cocoșului, ci cu lovituri puternice de coadă de mătură într-o găleată goală.
— Sus! Lavoarul e în curte, iar apa e rece. Spală și somnul, și toate mofturile!
Călin ieși de sub pătură bosumflat, cu părul vâlvoi și ochii roșii de nesomn.
— Bunicule, noi suntem în vacanță.
— Tu ești în vacanță, aprobă Vasile. Grădina nu este. Nimeni nu i-a spus că trebuie să se odihnească.
La micul dejun, Elena puse pe masă o tigaie mare de cartofi prăjiți, un castron cu castraveciori murați și ceai de frunze de coacăz. Matei împunse cartofii cu furculița și strâmbă din nas.
— Nu aveți cereale? Cu lapte de ciocolată?
— Cerealele sunt la serviciul bunicii, desenate pe un afiș publicitar, răspunse Vasile fără să clipească. Dacă nu vrei cartofi, ai mere în pom. Încă sunt verzi. Dar după aceea te va durea burta atât de tare, încât n-o să mai ajungi la capătul grădinii.
Gemenii se priviră și începură să mănânce fără alte comentarii.
După masă, Vasile îi alinie pe toți lângă șopron. Acolo îi așteptau găleți, două sape și o stropitoare.
— Bunica voastră a spus că aici totul e gratis. Pentru cei de la oraș, explic eu: gratis cresc doar buruienile de lângă gard. Ca vișinele să fie dulci, trebuie să scăpăm pomii de afide și să plivim pământul. Ca fragii să nu putrezească, le tăiem mustățile. Călin vine cu mine pe lângă hotar. Darius și Matei umplu butoiul cu apă. Ioana merge cu bunica la straturi. Alina rămâne pe verandă și adună gândacii într-un borcan. Uite un băț, domnișoară comandant.
— Eu nu vreau! Sunt scârboși!
— Dacă nu sunt gândaci în borcan, nu sunt cartofi în farfurie. Gata, începeți.
În a treia noapte, Elena schimba fețele de pernă. Când întinse mâna sub perna lui Călin, atinse ceva tare. Scoase de acolo jumătate de pâine, învelită cu grijă într-un tricou.
Rămase cu pâinea în mâini aproape două minute.
Apoi o puse la loc fără zgomot, îndreptă perna și ieși din cameră.
Nu-i spuse nimic băiatului. Din ziua aceea însă, în fiecare seară lăsa pe masa din bucătărie câte o farfurie acoperită cu un prosop curat. După o săptămână, pâinea de sub pernă dispăru singură.
Primele zile fură un fel de probă de rezistență pentru toată lumea. Călin arunca intenționat coasa în iarbă, se așeza pe un buștean și încerca să prindă semnal la un telefon vechi, ridicând mâna cât putea de sus.
Bunicul nu ridica glasul.
Spunea doar:
— Masa e la unu fix. Cine nu vine la timp își încălzește singur mâncarea. Plita este liberă.
În a patra zi, Călin se apropie singur de grămada de lemne.
— Unde e securea?
— În șopron, pe cuiul de lângă ușă. Ține picioarele depărtate, ca să nu te lovești peste gambă.
La început tăia lemnele stângaci și furios, de parcă fiecare butuc era vinovat pentru ceva. Palmele i se înroșiră, apoi îi apărură bășici. Băiatul își înfășură mâinile cu bandă adezivă, ca să nu observe nimeni.
După aproape o jumătate de oră, Vasile veni lângă el. Îi luă securea fără să spună nimic, îi arătă crăpătura din lemn și îi explică unde să lovească, astfel încât să lucreze greutatea uneltei, nu spatele lui.
Călin încercă din nou.
Butucul se despică în două cu un trosnet scurt și limpede.
Pentru prima dată de când venise, chipul băiatului se schimbă.
Pe la mijlocul lui iulie, casa își găsi un ritm al ei.
Darius și Matei cărau zilnic câte douăzeci de găleți cu apă și seara adormeau imediat, fără să mai ceară nimic. Ioana învăță să plivească morcovii fără să smulgă și răsadurile tinere. Alina ducea fiecare fir de iarbă smulsă în fața bunicii, ca pe o mare realizare.
Dulceața se fierbea într-un lighean mare de aramă, pe bucătăria de vară. Fetele scoteau sâmburii din vișine cu agrafe de păr, iar degetele li se colorau într-un roșu-închis, lipicios. Spuma era luată cu o lingură de lemn, pe rând, pentru că altfel începeau imediat certurile.
Într-o seară, Alina, aproape adormită, prinse strâns degetul Elenei și murmură:
— Mămico, să nu pleci.
Apoi deschise speriată ochii.
— E bine, puiule, spuse femeia, fără să-și retragă mâna. Dormi. Sunt aici.
Mai târziu, Elena stătu mult pe marginea patului pliant, în întuneric, incapabilă să se ridice.
Seara, Călin se așeza pe verandă lângă bunicul său. Băiatul cioplea cu un briceag o pasăre dintr-o bucată de lemn de mesteacăn, iar Vasile fuma și privea spre livadă.
— Bunicule, mama spune că la țară rămân doar oamenii care n-au reușit în viață.
— Mama ta cumpără pâinea deja feliată, în pungă, răspunse Vasile liniștit. Probabil crede că pâinile cresc pe raft, lângă paste. Tu ai aflat câte găleți cu apă trebuie duse la rădăcina roșiilor ca să lege bine. Mâinile omului trebuie să știe să muncească. Atunci nu se pierde nicăieri, nici la sat, nici la oraș.
Călin tăcu puțin, apoi scoase din buzunar o foaie de matematică. Era împăturită în patru și foarte uzată la îndoitură.
— Am calculat cât am mâncat aici. Aproximativ, după prețurile din magazin. A ieșit mult. O să vă dau totul înapoi când voi fi mare.