Vasile luă foaia și privi coloana lungă de cifre, scrisă cu grijă în litere de copil. Apoi i-o întinse înapoi.
— Pentru lemne mi-ai plătit deja prea mult, spuse el. Și pentru gard la fel. Acum eu și bunica ta suntem datori față de tine, Călin. Așa că stai liniștit și nu mai face socoteli.
Băiatul trase zgomotos aer pe nas și începu să cioplească mai repede.
— La noi se întâmplă uneori să mai fie cinci zile până la salariul mamei, spuse el, privind așchiile de la picioare. Iar cei mici vor să mănânce. De asta am… Ei bine, ați găsit pâinea. Am înțeles.
— Am găsit-o, nu negă bunicul. Dar să nu mai ascunzi nimic. În casa asta pâinea stă pe masă, nu sub pernă.
La începutul lui august se coceau merele de vară. După ele începeau să se îngălbenească și cele de toamnă. Livada era grea de rod, iar unele ramuri aproape se sprijineau pe iarbă.
Copiii culegeau fructele cu atenție, înfășurau fiecare măr într-o foaie de ziar și le așezau în lăzi de lemn. Călin împărțea acum singur sarcinile: cine stătea pe scară, cine primea merele jos și cine ducea lăzile în șopron.
Niciun fruct nu era aruncat sau călcat.
Pe douăzeci august, motorul unei mașini se auzi din nou lângă poartă.
Mariana veni la fel de gălăgioasă ca întotdeauna, bronzată și îmbrăcată într-o rochie nouă.
— Ei, bandiții mei, mai sunteți vii? Ați mâncat fructe pe gratis? Nu v-au plesnit burțile?
Se opri brusc în mijlocul curții.
Cărările erau măturate cu grijă, buruienile de lângă gard fuseseră cosite până la rădăcină. Gardul era drept și proaspăt vopsit cu restul de vopsea verde pe care Vasile o păstrase în șopron de aproape cinci ani. Lângă magazie se ridica o stivă ordonată de lemne. Pe verandă, gemenii curățau sandalele cu perii, iar Ioana ștergea cu un prosop borcanele pentru compot.
Din fundul livezii apăru Călin, cu un sac de mere pe umăr. În timpul verii crescuse vizibil, i se lățiseră umerii, iar pielea îi devenise arămie.
— Căline! Ce faci, te-ai angajat hamal? Lasă greutatea jos!
— Bună ziua, mătușă Mariana, răspunse el și așeză sacul cu grijă pe podeaua de lemn. Noi nu aruncăm sacii. Sunt mere pentru iarnă. Dacă se lovesc, putrezesc până în noiembrie.
La masă, Mariana fu neobișnuit de tăcută. Se uita mereu la copii, care stăteau liniștiți, nu se certau pentru linguri și le urară tuturor poftă bună înainte să înceapă să mănânce.
— Elena, șopti ea, aplecându-se spre verișoara ei, cu ce i-ai hrănit? La mine, într-o singură zi, puteau să distrugă tot apartamentul.
— Cu urzici, Mariana, răspunse Vasile de la celălalt capăt al mesei. Sunt foarte sănătoase. Dacă nu vrei să mergi în grădină, te pișcă imediat peste picioare.
După ce terminară ceaiul, Mariana își deschise sacoșele.
— Bine, atunci luăm și noi niște fructe, câteva borcane de compot și vreo trei saci de mere. Îi dau ceva șoferului și le pune în portbagaj. Oricum au crescut singure, doar pământul e al tuturor.
Călin, care stătea lângă ușă, făcu un pas înainte și se opri chiar în fața bagajelor.
— Nu, mătușă Mariana. Aici nimic nu a crescut gratis.
— Tu mie îmi vorbești așa?
— Eu și bunicul am salvat livada de boli, răspunse băiatul calm, privindu-o drept în ochi. Am udat pomii în fiecare zi. Am cărat apa cu gălețile din fântână, pentru că pompa s-a ars, iar bunicul a reparat-o după aceea. Bunica a stat nopți întregi să pună borcanele, ca să avem ce mânca iarna. Bunicul ne-a dat fiecăruia câte o ladă de mere pentru mamele noastre. Dar nu vom lăsa pe nimeni să ia totul cu sacii și să împartă apoi după bunul plac. Asta este munca noastră.
În bucătărie se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât se auzea greierul ascuns după sobă.
Mariana se înroși. Inspiră adânc, gata să înceapă obișnuita predică despre rude nerecunoscătoare și oameni fără suflet. Apoi însă se întâlni cu cele cinci priviri calme ale copiilor.
Gemenii se ridicară și veniră lângă Călin.
Ioana o prinse pe Alina de mână.
— Atunci înecați-vă cu merele voastre! șuieră Mariana, apucând sacoșele goale. Zgârciților!
— Drum bun, Mariana, spuse Elena fără să se ridice. Le-am pus deja copiilor dulceață în rucsacuri. Câte două borcane pentru fiecare. Aveți grijă să nu le spargeți pe drum.
Despărțirea fu stânjenitoare.
Mariana plecă prima, apăsând tare pe pietriș. Copiii o urmară în tăcere.
Când ajunseră aproape de cotitura drumului, Călin se opri brusc, se întoarse și alergă înapoi.
Veni lângă bunicul său, îi cuprinse gâtul cu brațele — stângaci, ca un băiat care nu știe încă să-și arate sentimentele, dar cu toată puterea — și îi șopti în gulerul cămășii:
— Vara viitoare vin singur. Cu trenul. Doar voiam să terminăm foișorul, nu?
— Lemnele sunt în șopron, îi răspunse Vasile și își așeză palma grea pe umărul copilului. Scândurile sunt uscate. Vino.
Seara, liniștea din casă deveni atât de adâncă, încât aproape că suna.
Elena intră în bucătărie să pună apa la fiert și se opri dintr-odată.
Pe pervaz se afla o barză de lemn. Era puțin strâmbă, cu o aripă mai scurtă, dar șlefuită cu multă grijă până când lemnul devenise deschis la culoare.
Sub ea era așezată o foaie de matematică împăturită în patru.
„Bunicule Vasile, am calculat tot. Scândurile ajung dacă facem acoperișul în două ape. Vin în iunie.”
Elena rămase mult timp cu foaia în mâini, până când ceainicul începu să fluiere pe plită.
— Vasile, îl strigă ea din antreu, iar vocea îi tremură fără să știe de ce. Vino puțin.
Bărbatul luă pasărea de lemn, o ridică spre lumină și trecu degetul peste aripa ei neregulată.
— Uite, o barză, spuse el. A ales pasărea potrivită. Berzele se întorc mereu acasă, femeie. Așa le este rânduit.
Dincolo de fereastră, peste livadă se ridica ceața de august. Aerul mirosea a mere coapte și a pelin uscat. Iar pentru prima dată după mulți ani, casa care rămânea fără copii nu mai părea deloc pustie.