Camera nepoatei fusese pregătită de Elena Popescu încă de la jumătatea lui mai. Văruise tavanul, spălase perdelele și așternuse pe pat cuvertura cu margarete pe care Ilinca o adorase când avea patru ani. Acum fata împlinise șapte. Sub un magnet de pe frigider era prinsă o fotografie: un copil cu geacă galbenă, în fața unei mări îndepărtate, strângând din ochi din cauza vântului puternic.
Fiul ei sunase duminică seara. După primele cuvinte — „Mamă, să nu te superi…” — Elena înțelesese tot.
— Anul acesta nu mai ajungem. Ilinca merge în tabără, am plătit totul încă din iarnă și nu mai primim banii înapoi. Iar mie mi-au pus niște ture… nici nu știu cum să-ți explic.
— Înțeleg, Andrei dragă, răspunse ea cu liniște. Atunci ne vedem vara viitoare.
Înghețata pe care o cumpărase special cu o zi înainte de la magazinul din sat, Elena o împărți în aceeași seară băieților vecinilor. Soțul ei, Vasile, nu întrebă nimic. Până la lăsarea întunericului se ocupă în șopron de pompa de apă, care funcționa foarte bine și fără nicio reparație.
Joi, puțin după ora zece, un motor începu să urle lângă poartă. Apoi cineva lovi cu palma în portiță de parcă voia s-o scoată din balamale.
— Elena! Elena, deschide mai larg, am venit la tine!
Elena lega tocmai roșiile. Se îndreptă, iar o durere cunoscută îi străpunse mijlocul. De obicei o ajuta doar un unguent cumpărat de la farmacia din sat, unde lucra o zi da, una nu, după cum avea nevoie patroana.
Lângă gard stătea verișoara ei, Mariana, venită din Buzău. Era plinuță, purta o rochie înflorată foarte stridentă, avea părul proaspăt ondulat și ținea două sacoșe uriașe, în carouri. În spatele ei, strânși unul lângă altul ca niște pui uzi de ploaie, tăceau cinci copii.
— Mariana? Ce s-a întâmplat? De ce n-ai sunat?
— Pentru ce să sun? Doar nu locuiești la București, izbucni ea în râs și intră imediat în curte, aruncând bagajele în iarbă. Ți-am adus nepoții! I-am adunat pe toți, de la ambele fete. Lasă-i să mănânce și ei fructe adevărate, nu ca în oraș, unde stau în apartamente și sunt albi ca smântâna.
Vasile ieși pe verandă. Purta o vestă de lucru și ținea în mână o șurubelniță. Muncise patruzeci de ani ca lăcătuș la fabrica de conserve, iar după pensionare repara prin sat boilere, hidrofoare și pompe. Unii îl plăteau cu bani, alții cu borcane de miere sau cu ouă. Se opri pe trepte și numără în tăcere capetele copiilor.
— Câți sunt?
— Cinci, Vasile, cinci! Cel mai mare e Călin, are doisprezece ani. Ceilalți doi, Darius și Matei, sunt gemeni și au câte nouă ani. Ioana are șase, iar Alina a împlinit patru în februarie.
— Mariana, spuse în cele din urmă Elena, tu auzi ce ceri? Toată vara? Avem grădina, eu lucrez la farmacie din două în două zile, iar Vasile merge la oameni când îl cheamă. Știi foarte bine cât ne rămâne din pensii.
— Vai, nu începe și tu! făcu Mariana, fluturând din mână. Cu ce să-i hrănești? E vară. Mai avem cartofi în beci? Avem. Au apărut castraveții? Au apărut. Fructele cresc singure, doar le dă pământul. Ce, o să le refuzi o farfurie de ciorbă propriilor nepoți?
— Iar tu rămâi aici?
— Nu pot, se supără Mariana. Mi se pierde biletul la tratament, am plătit deja la Băile Felix și trebuie să-mi îngrijesc spatele. După aceea lucrez câteva schimburi la garderoba Căminului Cultural. Corina muncește acum în două ture la brutărie, iar cealaltă fiică a mea a plecat sezonier în Italia. Unde să las copiii?
Călin stătea lângă bagaje și privea în pământ. Era slab, cu brațe lungi și purta un tricou spălăcit, aproape cenușiu. Dintre toți, numai el nu fugise să cerceteze curtea. Ținea fetița cea mică de mână și nu scotea niciun cuvânt.
În aceeași seară, Mariana plecă cu autobuzul interurban. Înainte de drum mâncă un castron de ciorbă, bău două căni cu lapte pe care Elena îl luase pe datorie de la vecina de peste drum, își umplu sacoșa cu castraveți și mărar, iar apoi, de la geamul autobuzului, strigă vesel:
— Vin să-i iau în septembrie! Să fie toți rotunjori!
În bucătărie rămăsese aprins un singur bec. Din camera copiilor se auzea cineva foindu-se pe patul pliant, iar arcurile vechi scârțâiau jalnic.
— Ce facem acum? întrebă Elena, stând cu mâinile așezate pe mușama. Sunăm la poliție?
— Pe cine să reclamăm? Copiii? Vasile turnă ceai în căni. Ei cu ce sunt vinovați? Au fost aduși aici ca niște saci și lăsați în urmă.
— Vasile, sunt flămânzi. Le-am făcut paste cu carne, o cratiță întreagă de cinci litri. În câteva minute au mâncat tot. Mai aveau puțin și răzuiau fundul cratiței cu lingurile.
Bărbatul tăcu multă vreme, privind fereastra neagră. Printre ramurile bătrânului măr se vedeau deja primele fructe verzi. Casa fusese ridicată, cu zeci de ani în urmă, chiar de bunicul lui.
— Camera e pregătită oricum, spuse Elena deodată. Tavanul e văruit, patul e făcut.
— Atunci, măcar, își găsește rostul, răspunse Vasile calm. Ascultă-mă, femeie. Nu plângem. Am condus o echipă patruzeci de ani, iar jumătate dintre oameni abia reușeau să lege două vorbe după leafă. Și tot am ținut lucrurile în ordine. Vor fructe? Vor avea fructe. Dar după regulile noastre. Mâine ne trezim la șase.