Pentru o clipă, inima i se opri, apoi începu să bată atât de tare încât aproape că nu mai putea respira. Cunoștea desenul. Același semn îl purtau tinerii mecanici de la stația de mașini și tractoare. Mihai se lăudase că, la șaisprezece ani, după ce reparase primul motor, își înțepase pielea cu un ac, folosind cauciuc ars și cerneală. Elena se aplecă asupra rănitului, încercând să-i distingă trăsăturile, dar acolo unde trebuia să fie chipul nu vedea decât arsuri și tăieturi.
— Cum îl cheamă? o întrebă încet pe infirmieră. Știi cine este?
— Necunoscut. Nu avea acte, iar tancul a ars cu totul. Probabil nu apucă dimineața, răspunse femeia, ridicând nepăsătoare din umeri. Tot cheamă în delir o nevastă. Lina, Nina… ceva de felul ăsta.
Elena își apropie urechea de buzele aproape nemișcate ale muribundului. Printre horcăieli i se păru că aude:
— Elena… prostuțo… doar te iubesc…
I se puse un nod greu în gât. Apucă mâna sănătoasă a soldatului și încercă să-i simtă pulsul, însă degetele lui se răceau tot mai mult. După o oră, tanchistul muri fără să-și recapete cunoștința. Medicul consemnă decesul, iar Elena ieși cu pași nesiguri în curtea spitalului. Stătu mult timp sub ploaia înghețată, incapabilă să plângă sau să tragă aer în piept.
Era aproape sigură că Mihai murise. Războiul o adusese din nou lângă bărbatul pe care îl lăsase în urmă din teamă și mândrie, doar pentru a o obliga să-i privească moartea chinuitoare.
După acea zi, Elena se schimbă. Deveni mai aspră, mai tăcută și aproape dureros de ambițioasă. Proiectul unui pod peste Bistrița, realizat în anul al treilea, fu trimis la un concurs studențesc național și obținu locul al treilea. Profesorii îi prevesteau un viitor strălucit în inginerie. Înăuntrul ei însă se instalase un gol care o mistuia. Elena hotărî că nu va mai iubi niciodată și că munca va fi singurul sens al existenței ei.
La începutul lui 1944, când soarele începuse să topească zăpada murdară de pe străzile orașului, un grup de studenți fu trimis în practică în regiunile abia eliberate. Viitorii ingineri trebuiau să evalueze distrugerile și să calculeze costurile refacerii podurilor. Unul dintre trasee trecea prin satul natal al Elenei.
Se apropia de Valea Râului cu inima grea. Gemenii, Radu și Doru, trebuie să fi devenit deja aproape bărbați. Lidia, dacă supraviețuise bolilor, ar fi trebuit să înceapă școala. Iar Ștefan, care fusese un bebeluș, probabil nici nu-și mai amintea de sora lui cea mare. Elena nu știa ce va găsi în curte: o mamă care s-o blesteme sau o casă părăsită.
Satul se schimbase cumplit. Părea îmbătrânit cu zeci de ani și lăsat pradă uitării. La multe ferestre erau bătute scânduri. Casa părintească se înclina într-o parte, un colț se afundase adânc în pământ, iar prin acoperișul găurit intra ploaia. Vaca și porcii bine hrăniți dispăruseră. Lângă gard, doar o capră slabă căuta câteva fire de iarbă. Pe treptele pridvorului stătea o fetiță firavă, bolnăvicioasă, de vreo unsprezece ani.
— Lidia? o chemă Elena cu glas nesigur.
Copila tresări și ridică spre ea ochii speriați.
— Elena… chiar te-ai întors? întrebă ea abia auzit.
Mama murise de tifos cu aproape un an în urmă. Radu și Doru, ajunși la paisprezece ani, fugiseră de acasă și se alăturaseră unui detașament de partizani. De atunci nu mai venise nicio veste despre ei. În casa aproape prăbușită rămăseseră doar Lidia, încă bolnavă, și Ștefan, care împlinise șase ani. Auzind o voce străină, băiatul ieși în fugă. Era slab, cu urechile clăpăuge și semăna izbitor cu tatăl lor.
Elena rămase nemișcată. Priveliștea era mai greu de suportat decât cea mai gravă eroare de calcul. Plecarea ei îi salvase viața, dar pentru cei rămași acasă devenise încă o lovitură. Fără sprijinul soțului și al fiicei celei mari, Paraschiva se frânsese cu totul și se stinsese într-un timp scurt.
Toată noaptea, Elena stătu lângă cuptor și îi privi pe cei doi copii dormind. Trebuia să aleagă din nou. Se putea întoarce la Brașov, își putea termina studiile, își putea susține examenul și putea șterge Valea Râului din amintire. Sau putea rămâne printre ruine și să-i crească pe Lidia și Ștefan. Războiul nu se terminase, viitorul era nesigur, iar cei doi copii nu mai aveau pe nimeni în afară de ea.
Hotărârea o sfâșie. Totuși, dimineața, Elena scrise o cerere și intră în concediu academic.
Iarna lui 1944 o trecură aproape prin minune. Elena intră într-o echipă de construcții a cooperativei, care repara ferma distrusă. Ridica grinzi grele, amesteca lut și astupa acoperișurile. Seara, după ce-l culca pe Ștefan, se așeza lângă Lidia și o învăța să citească. Muncitorii primeau foarte puțini bani, iar plata se făcea mai ales în rații de pâine. Sora cea mare le dădea copiilor cea mai mare parte din hrană, rămânând ea însăși aproape flămândă.
În mai 1945, în sat se anunță victoria. Soldații care supraviețuiseră începeau să se întoarcă la casele lor. Oamenii ieșiră pe ulițe, plângeau, se îmbrățișau și cântau. Elena stătea lângă poartă și privea drumul fără să clipească. Era însă convinsă că nu mai avea pe cine aștepta. Tatăl ei era dat dispărut undeva lângă Debrețin. Tanchistul pe care îl confundase cu Mihai murise demult. În suflet îi rămăsese doar o tristețe liniștită, rece precum cenușa.