Dar pentru ea mai exista încă o încercare.
Soarele cobora spre asfințit, iar primul val al bucuriei generale începuse să se stingă, când la poartă apăru un bărbat necunoscut. Purta o tunică murdară, arsă în mai multe locuri. Îi lipsea un braț. Slăbise cumplit, avea barba crescută, iar de la tâmplă până aproape de obraz i se întindea o cicatrice roșie, adâncă. Elena îl privi fără interes și era pe punctul de a se întoarce când omul se clătină și se sprijini cu singura mână de gard.
— Lenucuță… rosti el cu o voce răgușită, frântă.
Elena încremeni. Glasul acela nu putea să aparțină unui mort. Dar tatuajul?
— Mihai? șopti ea, temându-se să facă și cel mai mic gest.
— Nu m-ai recunoscut? Acum sigur nu mai sunt frumos. Mi-am lăsat brațul lângă Oradea… Mi s-a spus că ai plecat la institut să devii ingineră. Ai terminat sau nu?
Elena nu reuși să răspundă. Își duse mâna la gât, ca și cum ar fi încercat să-și amintească felul în care se respiră. Tot ceea ce îngropase în ziua aceea ploioasă, în curtea spitalului, reveni brusc la viață. Soldatul ars fusese altcineva. Mihai supraviețuise războiului și stătea acum în fața casei ei.
— De ce nu mi-ai scris niciodată? îl întrebă mai târziu, după ce intrară în casă și se așezară la masa goală, frecată până la albeață. Lidia și Ștefan îi priveau curioși de după cuptor. Am crezut că te-am văzut mort. Soldatul acela avea rândunica ta cu rotița.
Mihai își plecă fruntea. În ochi i se adunase o durere veche.
— Tatuajul îl făcuse toată echipa noastră. Eram tineri și proști. Iar scrisori n-am trimis fiindcă am crezut că trebuie să dispar pentru totdeauna din viața ta. Mi-am spus că ți-ai găsit drumul și că un schilod ca mine n-are ce să-ți atârne de gât. După ce m-au cusut bucată cu bucată la spitalul militar, mi-am promis că, dacă scap, mă întorc și îți cer iertare. Primește-mă așa cum sunt, Elena. Inginer, muncitor, dădacă pentru frații tăi — orice vei vrea. Numai nu mă alunga.
Elena tăcu. În minte îi trecură întâlnirile de sub salcie, despărțirea dureroasă, anii de singurătate și remușcările pe care le purtase ca pe o rană. Atunci înțelese ceva ce nu fusese capabilă să înțeleagă în tinerețe: dragostea adevărată nu este o cătușă. E asemenea unui pod care unește două maluri, fără să-i fure vreunuia sprijinul.
Se ridică, veni lângă Mihai și își așeză palmele pe umerii lui. Bărbatul tresări, de parcă încă se temea că ea avea să dispară în fața lui ca o nălucă.
— Nu te voi alunga, Mihai, spuse Elena cu hotărâre. Dar ascultă-mă bine. Eu am crescut deja copii, am cunoscut foamea și știu cât costă lipsurile. Casa aceasta a rămas fără părinți, iar Lidia și Ștefan depind de mine. Te primesc ca soț o singură dată și pentru totdeauna. Dar institutul îl voi termina, oricât de greu și de târziu ar fi. Tot îmi voi construi podul. Numai că acum nu va fi peste un singur râu, ci peste întreaga noastră viață. Copiii noștri trebuie să aibă dreptul să-și aleagă singuri drumul. Mă vei ajuta?
Mihai se ridică stângaci, lovind cu bontul marginea mesei, apoi o strânse în brațe. Nu spuse nimic, însă tăcerea lui cuprindea mai multe promisiuni decât toate jurămintele solemne.
În 1947, la doi ani după întoarcerea lui, Elena era deja soție și mama micuței Veronica, dar își susținu diploma cu rezultate excelente. Proiectul ei pentru un pod ieftin peste Bistrița, gândit pentru o țară sleită de război, fu construit un an mai târziu. Bătrânii satului povesteau că, atunci când fusese montat ultimul pilon pe malul celălalt, Mihai o aștepta acolo. Cu mâna sănătoasă o ținea pe Veronica, care plângea și se zbătea, iar cu bontul o sprijinea cu grijă pe Lidia.
În 1951, Elena născu un băiat, pe care îl numiră Paul. În familie mai veni și Nadia, fiica rămasă orfană a unui tanchist mort într-un oraș distrus de bombardamentele de lângă Ploiești. Elena o luă dintr-un centru pentru copii. Nadia era cea mai mare dintre copii și deveni, curând, ajutorul cel mai de nădejde al adulților.
Elena Stan, care înainte de căsătorie purtase numele Ionescu, ajunse în timp inginer-șef în domeniul construcției de poduri din regiune. Mihai se obișnui cu proteza, învăță din nou să conducă tractorul, iar mai târziu deschise în Valea Râului un atelier de reparații — singurul din tot ținutul.
Încetul cu încetul, casa lor se transformă într-o adevărată casă plină. Ștefan, copilul de care Elena voise cândva să fugă până la capătul lumii, termină școala profesională și deveni cel mai bun strungar din regiune. Lidia se califică drept contabilă și se angajă la primărie. În munca ei liniștită, printre registre și hârtii, își găsi fericirea, lăsând în urmă tifosul, foametea și frica.
În serile de vară, familia numeroasă se aduna pe veranda casei spațioase, pe care Mihai o refăcuse cu mâinile lui. Uneori, Elena privea drumul ce se pierdea spre orizont. Departe, în lateral, se vedeau pilonii podului proiectat de ea. Atunci se gândea că cea mai importantă trecere pe care omul trebuie s-o ridice în viață unește visul cu realitatea.
Apoi își întorcea privirea spre soțul ei — spre brațul puternic care îi rămăsese și fața brăzdată de riduri, dar încă luminată de aceeași expresie ștrengărească. Simțindu-se privit, Mihai îi făcea cu ochiul, iar într-o zi îi spuse, ca și cum i-ar fi ghicit gândurile:
— Știi, Elena, m-am tot gândit… Ce-ar fi să le facem nepoților o punte peste pârâu? Una adevărată, cu balustrade zdravene, ca la oraș. Altfel, copiii ăștia vor alerga pe lângă podurile tale de beton, dar la scăldat tot în vâltoarea periculoasă se vor băga.
Elena izbucni în râs, iar glasul ei limpede se răspândi peste curtea care amuțise odată cu seara.
— Sigur că o vom face, Mihai. Neapărat. De-acum înainte, tot ce construim va fi făcut cum trebuie.
În râsul acela, risipit în aerul cald de august, nu mai rămăsese nimic din supărarea veche, din frică sau din amărăciune. Se auzeau doar puterea câștigată cu greu, înțelepciunea și iubirea care străbătuse o întreagă viață.