Vorbea cu sinceritate și cu toată căldura de care era capabil. Totuși, în loc să simtă ușurare, Elena fu cuprinsă de o teamă care îi urcă încet spre gât. În minte îi apăru imaginea mamei, care, cu ani în urmă, probabil stătuse lângă un bărbat tânăr sub un copac asemănător și sperase la o viață fericită. Acum Paraschiva avea cinci copii, o hernie, dureri de spate, o vacă și o neliniște care nu se sfârșea niciodată. Dacă, după nuntă, Mihai nu va mai vedea în ea viitoarea specialistă? Dacă promisiunea de a o ajuta se va transforma într-o zi în porunca de a naște? Dacă discuțiile despre poduri și proiecte vor ajunge pentru el doar niște fantezii prostești de femeie?
Se desprinse din brațele lui.
— Mihai, eu nu pot încă.
El nu înțelese că Elena nu-l refuza pe el, ci drumul pe care i-l propunea.
— Așa stau lucrurile? întrebă el, iar glasul i se răci. Vrei să fugi de soarta ta? Înseamnă că eu îți sunt bun doar ca să te duc la oraș, nu ca bărbat?
— Nu e drept ce spui! izbucni Elena. Eu vreau să învăț. Vreau să devin cineva prin propriile puteri. Dacă voi avea copii, trebuie să aibă o mamă, nu o slugă în plus pentru casă și vacă. Nu voi îngădui ca propriul meu copil să-și piardă copilăria crescând o mulțime de frați mai mici.
— Iar în viața ta minunată, pentru mine nu mai rămâne loc?
În seara aceea s-au despărțit, trântind porțile la cele două capete ale satului. Mihai era prea mândru și prea aprins ca să alerge după ea. Elena se temea prea tare de viața mamei ca să accepte cererea lui. Niciunul n-a făcut primul pas, iar de atunci drumurile lor s-au îndepărtat.
La sfârșitul lui octombrie, Dumitru Ionescu fu condus la gara din oraș. Bărbatul înalt și gârbovit, îmbrăcat într-o uniformă care părea străină pe trupul lui, își strânse stângaci fiica cea mare în brațe. Înainte să urce în tren îi spuse:
— Ești fata noastră deșteaptă, Elena. Ai grijă de mamă, dar să nu uiți nici de viața ta. Ai înțeles? Când mă așez undeva, îți trimit scrisoare. Tu caută-ți locul sub soare, copilă.
Pentru Elena, acele cuvinte semănau cu o învoire. Când se întoarse în casa unde bebelușul plângea, gemenii se certau, iar Lidia se îneca de tuse, înțelese definitiv că trebuia să plece imediat. Dacă mai rămânea încă o iarnă, traiul acela avea s-o înghită pentru totdeauna, ca o pastă lipicioasă din care nu mai poți ieși.
În aceeași noapte își puse puținele lucruri într-o valiză veche de placaj. Nu-și luă rămas-bun de la nimeni. Pe masa din bucătărie lăsă un bilet scurt, își ascunse actele sub cămașă și părăsi casa înainte să se lumineze. Conștiința o chinuia până la greață, dar dorința de a se salva, de a rupe cercul închis, fu mai puternică.
Drumul spre Brașov îl făcu ascunsă în trenuri de marfă, ferindu-se de controale. Orașul trăia sub presiunea războiului: vitrinele erau acoperite cu scânduri, pe străzi se ridicau baricade, iar în fața magazinelor alimentare se întindeau cozi nesfârșite. Cu toate acestea, Elena privea fascinată clădirile înalte din cărămidă roșie și liniile de tramvai care aruncau scântei în aer. Cel mai important lucru se întâmplase deja — reușise să scape.
Fu admisă la institut. Chiar și în vreme de război, comisia îi recunoscuse cunoștințele excelente și încăpățânarea neobișnuită. Se mută într-un cămin unde opt paturi încăpeau în aceeași cameră. Colegele ei erau fete la fel de hotărâte, venite din sate îndepărtate. Ziua studiau rezistența materialelor și geometria descriptivă, iar seara își puneau vestele groase și mergeau să descarce vagoane sau făceau de gardă la spital.
Lunile se târau greu, amestecând foamea, munca istovitoare și veștile despre morți. Elena trimitea acasă scrisori scurte, reținute, dar nu primea niciun răspuns. Abia după jumătate de an o vecină îi scrise că Paraschiva se mai întremase puțin, însă o renegase pe fiica fugară și spusese întregului sat că pentru ea Elena nu mai exista. Vestea o arse pe dinăuntru, dar nu o făcu să se întoarcă. Parcă în ea se ridicaseră niște grinzi de oțel care nu-i mai îngăduiau să se prăbușească.
La institut, Elena se alătură unui grup care proiecta poduri construite rapid. Împreună cu profesorii, studenții stăteau nopți întregi asupra calculelor unor pasarele ce trebuiau ridicate într-o singură noapte, în locul celor distruse de bombardamente. Elena își interzicea să se gândească la Mihai, dar aproape în fiecare noapte îi vedea chipul în vis, luminat de punctul roșu al țigării.
În toamna târzie a anului 1942, luptele se apropiară de Brașov. La spitalul unde Elena făcea de gardă fu adus un tanchist inconștient, ars în nenumărate locuri. Bandajele de pe fața lui erau îmbibate de sânge și de puroi. În timp ce infirmierele alergau să găsească un chirurg, Elena începu să schimbe cu grijă pansamentul de pe brațul lui drept. Atunci văzu tatuajul făcut stângaci cu cerneală albastră: o rândunică ce ținea în cioc o rotiță dințată.