Cătălina începu clasa întâi la aceeași școală în care mama ei spăla coridoarele.
O găină cu aripa rănită primi numele de Pufuleț, iar fetița îi ducea mereu bucățele de pâine.
Celelalte găini păreau să privească această atenție cu o profundă dezaprobare.
În casă se făcu gălăgie.
Margareta observă schimbarea pe la mijlocul lui ianuarie.
Într-o dimineață nu porni radioul.
Pur și simplu uită.
Nici nu mai era nevoie. În locuință se auzeau mereu voci, pași și uși deschise.
Mirela încercă de trei ori să-i dea bani pentru găzduire.
Prima dată, Margareta o privi mirată.
— Nu mă faceți să râd.
A doua oară îi răspunse:
— V-am transformat eu casa în pensiune?
A treia oară se supără atât de tare, încât Mirela nu mai aduse niciodată vorba despre bani.
În schimb, începu să cumpere lucruri.
Mai întâi îi luă o pereche nouă de ochelari. Cei vechi erau rupți la puntea nasului și ținuți cu bandă adezivă, iar Margareta îi folosea de aproape doi ani.
Apoi cumpără medicamentele pentru inimă de la farmacia din oraș, acelea pe care bătrâna le amâna mereu pentru luna următoare.
După aceea găsi, dintr-un anunț, o mașină de spălat la mâna a doua.
Nu suporta să vadă o femeie trecută de șaptezeci de ani spălând hainele cu mâinile într-un lighean.
Primăvara, Eugen și vecinul lor, nea Vasile, înlocuiră țiglele sparte de pe acoperiș.
Deasupra antreului ploua de doi ani, iar sub spărtură se afla mereu o găleată.
— Repararea acoperișului, spuse Margareta, privind în sus, este un lucru pentru care am pus bani deoparte încă de pe vremea soțului meu.
— Păstrați-i, strigă Eugen de sus. Nea Vasile a avut câteva țigle rămase de la garaj.
În vitrina din sufragerie se aflau două fotografii.
În prima era Elena.
Fiica ei.
Avea un păr tuns până la umeri, un sacou gri, cercei mari și un zâmbet larg.
Fotografia fusese făcută la București cu opt ani în urmă, iar Margareta ștergea în fiecare dimineață geamul vitrinei, împreună cu tot restul mobilei.
În a doua fotografie apărea o fetiță de zece ani, îmbrăcată în uniformă școlară.
Nepoata ei, Ioana.
Numai că Ioana ajunsese acum la șaisprezece ani, iar Margareta nici măcar nu știa cum arăta în prezent.
Elena nu mai venise de patru ani.
O dată la câteva luni, pe cardul bătrânei intrau bani — uneori două sute de lei, alteori trei sute.
Fără mesaj.
Fără telefon.
Margareta nu scosese niciodată acei bani.
Rămâneau în cont precum lucrurile păstrate într-un sertar vechi: prea păcat să le arunci, dar fără un folos adevărat.
Cu șase luni în urmă, Elena încetase și să mai sune.
Lângă sobă atârna un calendar de perete, iar în fiecare seară Margareta tăia cu o linie oblică ziua care trecuse.
Obiceiul apăruse în al doilea an de singurătate și, fără să-și dea seama de ce, îl păstrase.
— Bunico, cine este femeia aceea? întrebă într-o zi Cătălina, arătând spre fotografie.
— Fiica mea. Elena.
— Și de ce nu vine niciodată?
— Este ocupată, răspunse Margareta. La București, toată lumea este ocupată.
La început de aprilie, vecina Rodica o opri lângă fântână.
— Margareta, actele casei le-ai pus bine?
— Ce acte?
— Actele casei! Rodica lăsă găleata jos și privi în jur, deși strada era pustie. Te trezești că se mută niște străini în casă, îi amețesc capul bătrânei, o duc la notar și o pun să semneze donația. După aceea rămâi pe drumuri. La Măgura s-a întâmplat ceva asemănător, să știi.
— Notarul este în oraș, la etajul de deasupra farmaciei, răspunse liniștită Margareta. Dacă vrei, mergem împreună. Îți arăt cum se procedează. Poate îți rezolvăm și ție vreun act.
Rodica apucă găleata și plecă, lovind apăsat cu galoșii în noroi.
Cinci zile mai târziu, în curte intră un autoturism mare, de oraș.
Era sâmbătă.
Mirela întindea rufele, ținând câteva cârlige între dinți.
Eugen se afla pe acoperișul bucătăriei de vară și fixa ultima țiglă.
Cătălina săpa lângă rondul de flori și planta crăițe crescute chiar de ea pe pervaz.
Elena coborî din mașină.
Nici măcar nu salută.
— Ce înseamnă asta? întrebă, cercetând curtea dintr-o privire. Cine sunt oamenii aceștia?
— Bună ziua, spuse Mirela, scoțând cârligele din gură.
— Nu pe dumneata te-am întrebat. Mamă! Mamă!
Margareta ieși pe prispă, ștergându-și mâinile de șorț.
— De ce țipi? Te aude tot satul.
— Să audă! Elena trânti portiera. M-a sunat ieri Rodica! Mi-a spus că ai băgat în casă nu știu pe cine. Toată noaptea n-am dormit și am venit tocmai de la București…
— Ai condus patru ore, o corectă mama. Nu ai venit cu avionul.
— Mamă, îți dai seama că pot fi escroci? Îți umplu capul cu vorbe, te pun să le dai casa și după aceea ajungi pe străzi! Am un avocat pe care îl cunosc. Îl sun chiar acum.
— Sună-l.
Elena se opri.
— Ce?
— Sună-l, am spus. Să vină avocatul tău și să se uite și la acoperiș. A plouat doi ani în antreu, până când Eugen a schimbat țiglele. Poate că avocatul tău se pricepe și la reparații.
Elena se întoarse brusc spre Mirela.
— Cât îi plătiți? Sau vă plătește ea pe dumneavoastră?
— Nimic, răspunse Mirela fără să-și piardă calmul. I-am oferit bani, dar nu i-a primit. Dacă vreți, pot scrie că nu am nicio pretenție asupra casei.