— Sigur. Va scrie ea o hârtie și gata.
— În casa mea nu se semnează nicio hârtie, spuse Margareta.
Din spatele fustei ei, Cătălina ieși cu grijă.
Avea genunchii murdari și ținea încă în mână lopățica de grădină.
Se agăță strâns de materialul fustei bunicii și o privi cu neîncredere pe femeia necunoscută.
Elena amuți.
Doar privirea i se schimbă, devenind neliniștită.
— Și mai este și un copil, șopti ea.
— Stai jos, spuse Margareta. Așază-te pe bancă. Îți tremură mâinile.
Elena nu se așeză.
— Atunci rămâi în picioare și ascultă. Când ai fost ultima dată aici?
— Mamă, eu…
— Îți spun eu. Acum patru ani, în mai. Ai adus un tort, ai stat două ore și ai plecat când te-au sunat de la serviciu. Tortul i l-am dat Rodicăi. Eu n-aș fi reușit să-l mănânc nici într-o săptămână.
— Eu muncesc! ridică Elena vocea. Nu stau degeaba, mamă. Am două slujbe!
— Știu. Toată lumea muncește. Dar toată lumea are și telefonul în buzunar.
Curtea căzu într-o liniște apăsătoare.
Eugen rămase nemișcat pe acoperiș, cu ciocanul ridicat.
— Șase luni, Elena. Șase luni nu m-ai sunat. Ajunsesem să nu mai număr zilele…
Margareta făcu o pauză.
— Nu. Mint. Le-am numărat.
— Mamă…
— În februarie am alunecat lângă fântână. Am căzut și nu m-am putut ridica singură. Am zăcut pe gheață și mă gândeam când mă va găsi cineva. Rodica merge marțea după pâine. M-am gândit că marți mă va vedea. Numai că era joi.
Elena nu mai spuse nimic.
— Eugen a ieșit din casă doar în tricou, fără geacă. M-a ridicat și m-a dus înăuntru în brațe. Felcerița noastră, doamna Daniela, a venit și a spus că am avut noroc să nu fiu singură. Iar Mirela a stat apoi trei nopți pe un scaun lângă patul meu. Mi-a cumpărat medicamente din oraș pe banii ei. Eu am certat-o o săptămână întreagă că a cheltuit atât.
— De ce nu m-ai sunat? izbucni Elena.
— Pe cine să sun? Tonul de ocupat?
Mirela se îndepărtă fără un cuvânt spre bucătăria de vară, luând-o pe Cătălina de mână.
Elena nici nu observă.
— Nu-mi ești străină, continuă Margareta mai blând. Ești fiica mea. Te iubesc, chiar dacă nu mai crezi asta. Dar fiica mea nu a fost lângă mine patru ani. Oamenii aceștia au fost. Străini. Ei mi-au adus apă, mi-au făcut pâine, mi-au tras pătura peste umeri și mi-au cumpărat ochelari, pentru că ai mei erau ținuți cu bandă adezivă.
Făcu un pas spre Elena.
— Dacă fiica mea nu are nevoie de mine, atunci măcar să mă ajute străinii. La vârsta mea nu mai aleg din mâna cui primesc un pahar cu apă.
— Dar ți-am trimis bani! Vocea Elenei se frânse. La fiecare două luni!
— I-ai trimis. Sunt toți pe card, până la ultimul leu. Poți să-i iei înapoi și să-ți cumperi liniștea.
Margareta oftă.
— Eu n-am avut nevoie de bani, Elena. Aveam nevoie ca cineva să mă întrebe dacă am mâncat la prânz.
Elena intră în casă fără să răspundă.
Poate nu voia să plângă de față cu ceilalți. Poate pur și simplu nu știa unde să se ascundă.
Se opri în mijlocul bucătăriei.
Atunci văzu peretele de lângă sobă.
Acolo erau prinse desenele Cătălinei.
Găini.
Motanul Titi, cu mustăți uriașe și strâmbe.
O casă cu fum galben ieșind din horn.
Iar într-o parte, pe o coală separată, era desenată o femeie.
Păr până la umeri.
Sacou gri.
Cercei mari.
Desenul fusese făcut cu mare grijă. Creionul apăsase atât de tare hârtia, încât în unele locuri rămăseseră urme adânci.
Jos, cu litere mari și neregulate, scria:
„BUNICA ELENA”.
— Cine este? întrebă ea, deși știa deja răspunsul.
Cătălina se ivi din spatele tocului ușii.
— Sunteți dumneavoastră, spuse fetița încet. Bunica mi-a arătat fotografia. Mi-a spus că veți veni de sărbători. Am făcut desenul dinainte, ca să fie deja pe perete când ajungeți.
Elena rămase mult timp cu spatele la ușă.
Apoi se așeză pe bancă.
Și începu să plângă.
Nu plângea frumos și nici discret.
Plângea ca un copil, acoperindu-și gura cu palma ca să nu o audă fetița.
Margareta se apropie și îi puse mâna pe creștet.
Exact așa cum făcuse cu mulți ani în urmă, când Elena primise nota patru la matematică în clasa a treia și se temea să se întoarcă acasă.
— Ei, spuse mama încet. Acum e mai bine.
Mirela nu comentă nimic.
Puse doar ibricul pe foc.
Elena rămase peste noapte.
Îi pregătiră patul în camera luminoasă, pe un pat înalt, acoperit cu o plapumă groasă și ușoară.
O jumătate de noapte nu reuși să adoarmă.
Liniștea satului nu semăna deloc cu liniștea orașului.
În oraș, tăcerea era goală.
Aici, ea avea înăuntru tot felul de sunete.
Când și când lătra un câine.
O scândură scârțâia în antreu.
Vântul trecea peste țiglele noi, așezate de băiatul acela care nu-i era rudă.
Dimineața, Elena se ridică la șase.
În sat, oamenii se trezeau parcă toți la aceeași oră.
Nu știa însă ce să facă mai întâi.
Eugen îi întinse fără vorbe o găleată.
— Dați-le de mâncare găinilor. Dacă vreți.
Elena plecă spre coteț încălțată cu cizmele ei elegante de oraș.
Pufuleț fu prima care veni spre ea, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață.
Elena plecă după prânz.
La poartă se opri și începu să caute mult timp prin geantă, de parcă ar fi vrut să scoată ceva.
Dar nu scoase nimic.
— De Paște vin din nou, spuse ea. Cu Ioana.
— Vino, îi răspunse mama. Dar nu pentru două ore.
Elena încuviință.
— Nu pentru două.
Luă desenul cu ea.
Îl așeză pe bord, sub parbriz, ca să-l poată vedea pe tot drumul.
Cătălina alergă după mașină aproape până la cotitură și îi făcu semn cu ambele mâini.
Elena o privi în oglinda retrovizoare și îi răspunse la fel, până când ajunse la șosea.
Seara, Margareta Popescu nu mai tăie cu linie ziua din calendar.
Pentru prima dată după patru ani, pur și simplu uită.
Iar acel lucru mărunt se dovedi a fi cel mai bun lucru care i se întâmplase în toată iarna aceea lungă.