Margareta Popescu ieșise pe prispă să închidă oblonul înainte de lăsarea serii și rămăsese nemișcată, cu mâna încleștată pe cârlig.
Peste drum, acolo unde din casa Elisabetei Dumitrescu nu mai rămăseseră decât pereți înnegriți și o grămadă de cărămizi sparte, stăteau trei oameni. O femeie, un băiat de vreo șaisprezece ani și o fetiță mică. Lângă ei, pe iarba udă, se aflau două genți și o geantă mare, cadrilată, legată strâns cu o frânghie.
Era noiembrie. Ceasul abia trecuse de cinci și jumătate, însă satul se întunecase deja ca în toiul nopții. Ploua de trei zile fără oprire. Picăturile nu mai păreau să cadă din cer, ci să plutească în aer: reci, mărunte și pătrunzătoare, strecurându-se pe sub guler și rămânând acolo până seara.
Margareta luă lanterna de pe pervaz și traversă curtea.
— Pe cine căutați? strigă ea încă de lângă poartă.
Femeia se întoarse brusc și, din instinct, își acoperi fetița cu trupul.
— Iertați-ne. Noi… am venit la casa asta. Aici locuia bunica mea. Elisabeta Dumitrescu.
— Elisabeta? Margareta se apropie și îndreptă lumina spre pământ, ca să nu-i orbească. Și dumneata cine îi ești?
— Nepoată. Mă numesc Mirela. Când eram mică, veneam aici în fiecare vară. Aveați și o capră roșcată, cu un corn rupt.
Margareta tăcu câteva clipe.
— Mica, spuse în cele din urmă. Asta era acum aproape treizeci de ani.
Mirela privi din nou spre zidurile carbonizate, ca și cum încă mai spera că greșise strada.
— Ce s-a întâmplat cu locuința?
— A ars. Acum doi ani, în iarnă. Instalația electrică nu mai fusese schimbată de zeci de ani. Până a ajuns mașina pompierilor din oraș, nu mai era mare lucru de salvat.
Mirela nu răspunse.
Își trase doar geanta mai bine pe umăr, deși cureaua nu aluneca.
— Mamă, șopti băiatul, poate ne întoarcem la șosea?
— Ce șosea, copile? Margareta își mută lumina asupra lui.
Avea în jur de șaisprezece ani. Purta o geacă subțire, iar adidașii îi erau îmbibați cu apă.
— Este un singur autobuz, dimineața, la șase. Până la șosea sunt trei kilometri peste câmp. Ziua abia mergi pe acolo, dar acum apa ajunge până la genunchi.
Fetița strănută.
Apoi mai strănută o dată.
— Așa, hotărî Margareta, cu glasul cu care, timp de patruzeci de ani, le anunțase elevilor de clasa a treia lucrările de control. Luați-vă bagajele și veniți la mine. Dormiți o noapte, iar dimineață vedem ce putem face.
— Dar nu vă cunoaștem deloc, murmură Mirela.
— Eu am cunoscut-o pe bunica ta. Haideți. Copilul e ud până la piele.
În bucătărie mirosea a ciorbă de fasole reîncălzită.
Margareta o gătise duminică și o mânca puțin câte puțin până joi. Pentru un singur om, oricât s-ar fi străduit, nu putea fierbe o oală mai mică.
Cătălina adormi cu capul aproape în farfurie, fără să-și termine masa.
Mirela o ridică și o așeză pe banca de lângă sobă, apoi o acoperi cu propria geacă. Ea se așeză pe marginea unui scaun și rămase dreaptă, încordată, de parcă ar fi venit la un interviu.
— Fabrica unde lucram s-a închis încă din vară, începu ea încet. Am fost croitoreasă acolo zece ani. După aceea mi-am găsit altceva, dar salariul abia ajungea pentru chirie, pâine și drum. Apoi proprietara mi-a spus că vinde apartamentul. Ne-a dat două săptămâni să plecăm.
— Iar tatăl copiilor? întrebă Margareta, privind în ceașcă.
— Nu mai există în viața noastră. De mult.
Mirela nu mai adăugă nimic.
Nici Margareta nu puse alte întrebări.
— Credeam că locuința bunicii încă mai stă în picioare, spuse Mirela, trecându-și palmele peste față. Mă gândeam că vom trece iarna aici. Are grădină, iar Eugen putea să aducă lemne. Nu știam că…
Se opri.
Între timp, Eugen se ridică de la masă, strânse farfuriile și le duse la chiuvetă.
Nimeni nu-i ceruse.
Spălă vasele, le șterse și le așeză cu grijă în suport, apoi reveni la locul lui.
Margareta îl privi din spate și se trezi gândindu-se că de aproape zece ani nu mai spălase nimeni vasele după ea.
Dimineața, ploaia se transformase în lapoviță.
Mirela era trează încă de la șase. Măturase holul, își strânsese lucrurile și stătea în mijlocul bucătăriei, așteptând ca gazda să se ridice din pat.
— Și unde vreți să plecați pe vremea asta? întrebă Margareta din prag. Așezați-vă. Ceaiul încă este cald.
O singură noapte se prefăcu într-o săptămână.
Iar săptămâna se întinse până la sfârșitul lui decembrie.
Mirela se angajă mai întâi ca femeie de serviciu la școala din satul vecin, iar din ianuarie găsi de lucru la o brutărie din orașul apropiat.
Se trezea la patru și jumătate, pentru că microbuzul pleca la fără douăzeci de șase, iar seara se întorcea cu o pâine caldă ascunsă sub geacă.
Nu o lua pe ascuns.
O cumpăra cinstit după terminarea schimbului, doar că până ajungea acasă pâinea încă nu apuca să se răcească.
În timpul iernii, Eugen repară poarta care nu se mai închidea de cinci ani, curăță hornul, schimbă robinetul de la lavoarul din curte și învăță să aprindă soba fără să umple casa de fum.
La școala din oraș ajungea cu autobuzul școlar.
După ore, căra apă, despica lemne, curăța zăpada de la prispă până la poartă și apoi deschidea o potecă până la drum.