Matei intră la facultatea de medicină abia la a doua încercare. La început locui în cămin, iar seara lucra ca brancardier. Îl suna des pe tatăl său.
Facultatea se dovedi grea.
Cel mai dificil îi era la obstetrică.
Când profesorul explica hemoragiile care pot apărea după naștere, Matei stătea cu degetele strânse până îl dureau. Știa că pierderea masivă de sânge fusese cea care îi luase mama.
După un curs se apropie de profesor.
— Domnule profesor, dacă ar fi fost un medic lângă ea, putea fi salvată?
— Despre cine vorbiți?
Și Matei îi povesti cum se născuse.
Profesorul îl ascultă până la capăt și îi răspunse fără să-i ofere o certitudine falsă.
— E posibil ca intervenția medicală rapidă să fi schimbat deznodământul. Dar fără fișe, analize și investigații nu putem afirma sigur.
— Iar un nou-născut poate sta aproape o zi în frig și să supraviețuiască?
— Numai cu un noroc ieșit din comun.
— Atunci faptul că am trăit a fost un miracol?
Profesorul îl privi câteva secunde.
— Nu știu dacă medicii ar trebui să numească asta miracol. Ați avut un noroc extraordinar. Uneori ceea ce oamenii numesc miracol e alcătuit din lucruri foarte simple: o haină veche, o căpiță de fân, doi oameni care se întâmplă să treacă pe acolo și hotărârea lor de a nu merge mai departe.
Cuvintele acelea îi hotărâră definitiv drumul.
Matei alese medicina de urgență.
— De ce nu chirurgie? îl întrebau colegii.
— Pentru că uneori cel mai important lucru este să ajungi la timp.
Etapa a zecea. Întoarcerea
La douăzeci și șapte de ani după toamna în care se născuse, Matei se întoarse în regiunea lui.
De data aceasta, ca medic.
I se oferise un post într-un spital mare din oraș, însă el alese serviciul de ambulanță care deservea sate îndepărtate și așezări forestiere greu accesibile.
Chiar în prima lună de gardă primi un apel urgent: unei femei însărcinate dintr-un cătun izolat îi începuse travaliul prematur.
Ploile distruseseră drumul.
Ambulanța rămase împotmolită la aproape un kilometru de casă.
Matei apucă geanta medicală și porni în fugă.
Asistenta de pe ambulanță abia reușea să țină pasul cu el.
În casă, o femeie tânără era întinsă direct pe podea, iar soțul ei se învârtea disperat prin încăpere.
— Vă rog, salvați-o!
— Ieșiți din cameră și lăsați-ne să lucrăm, spuse Matei hotărât.
După douăzeci de minute, copilul se născu.
Era o fetiță.
Apoi mama începu să sângereze abundent.
Matei se mișcă repede, fără ezitare, ca și cum fiecare gest ar fi fost pregătit în el de ani întregi. Medicamente. Tensiune. Perfuzie. Pregătirea pentru transport.
Între timp, ambulanța fusese scoasă din noroi cu ajutorul unui tractor.
La spital, medicii reușiră să-i salveze femeii viața.
După câteva zile, soțul ei îl găsi pe Matei pe un coridor.
— Domnule doctor, spuneți-mi cum aș putea să vă mulțumesc.
Matei îl privi.
— Mergeți acasă împreună cu soția și cu fetița dumneavoastră. Atât.
Bărbatul plecă.
Matei se așeză pe banca goală de lângă perete.
Și, pentru prima oară după foarte mult timp, începu să plângă.
Nu-și putea aduce propria mamă înapoi.
Dar reușise să salveze o altă mamă.
Etapa a unsprezecea. După treizeci de ani
Elena a trăit până la nouăzeci de ani.
La aniversarea ei s-au strâns copiii, nepoții, vecinii vechi, iar Matei a venit împreună cu soția lui. Pe atunci avea și el doi copii.
La masă, Elena îl privi mult timp, de parcă încerca să regăsească în chipul lui un chip pe care nu-l mai văzuse de zeci de ani.
— Nu te-ai schimbat deloc, spuse ea.
Matei râse.
— Cum adică?
— Ai ochii mamei tale.
— Ai cunoscut-o bine?
— Nu foarte bine. Dar privirea ei n-am uitat-o niciodată.
Bătrâna scoase din buzunar un pachețel mic, împăturit cu grijă.
Înăuntru era o bucată de pânză.
Cenușie, decolorată, cu marginea ruptă neregulat.
— Ce este?
— O bucată din basmaua cu care mama ta ți-a legat cordonul ombilical. Ana a păstrat-o, iar mai târziu mi-a dat-o mie.
Matei ținea peticul în palmă de parcă ar fi fost ceva fragil și neprețuit.
— De ce nu mi l-ai arătat înainte?
— Mi-a fost teamă că-l pierzi.
— Acum sunt om în toată firea.
Elena zâmbi.
— Pentru mine vei rămâne mereu băiețelul acela albăstrui pe care l-au adus într-o haină veche și udă.
Își șterse colțul ochiului.
— Petre ți-a șoptit tot drumul: „Respiră, micuțule. Respiră.” Iar tu, încăpățânat cum ai fost de la început, l-ai ascultat.
Matei își puse mâna peste degetele zbârcite ale bătrânei.
— Am trăit pentru că voi m-ați găsit.
Elena clătină capul.
— Nu, Matei. Mama ta nu te-a lăsat să pleci. Noi doar te-am primit din mâinile ei.
Etapa a douăsprezecea. Câmpul de toamnă
În fiecare toamnă, de ziua lui, Matei se întorcea la acel câmp.
La început mergea împreună cu tatăl său.
Mai târziu o luă cu el pe soție.
Iar după ani le arătă locul și copiilor săi.
Acolo unde fusese cândva căpița, familia a pus o piatră memorială simplă. Nu erau fraze lungi și nici cuvinte pompoase.
Doar numele:
Irina Marinescu.
Iar dedesubt:
„Aici, dragostea unei mame a fost mai puternică decât frigul și moartea.”
Radu rămânea de fiecare dată mult timp în fața pietrei.