Îmbătrânise vizibil și mergea sprijinindu-se într-un baston. Dar nu reușise niciodată să se elibereze cu adevărat de vinovăție.
— Tată, spuse într-o zi Matei, ajunge.
— Ce să ajungă?
— Nu-i mai cere iertare de fiecare dată când venim aici.
Radu privi spre pământ.
— Am plecat atunci.
— Ai plecat ca să câștigi bani pentru noi.
— Irina mă rugase să mă întorc.
— Nu aveai cum să știi că va naște înainte de termen.
Radu clătină încet din cap.
— Un soț trebuie să fie lângă soția lui.
Matei se apropie de el.
— Dar tu ai fost lângă mine toată viața.
Tatăl își ridică ochii spre fiul adult.
— Crezi că a fost suficient?
— Pentru mine a fost mai mult decât suficient.
Au rămas unul lângă celălalt sub ploaia rece și măruntă.
Matei deschise pentru câteva clipe umbrela. Apoi, fără să spună nimic, o închise.
Voia să simtă pe față o ploaie asemănătoare celei care căzuse în ziua în care venise pe lume.
Își imagină o femeie tânără lângă o căpiță de fân. Părul ud, mâinile tremurând de frig și haina scoasă de pe propriul trup pentru a acoperi un copil abia născut.
În ultimele minute ale vieții, Irina nu se gândise la propria teamă.
Încercase să-și încălzească fiul.
Îl ținuse lipit de piept.
Făcuse tot ceea ce mai putea face pentru ca el să reziste încă puțin.
Până dimineața.
Până când doi străini aveau să treacă prin apropiere.
Până la dispensar.
Până la spital.
Până la viața lui de adult, în care el însuși avea să alerge spre oameni aflați între viață și moarte.
Matei își puse palma pe piatra rece.
— Mamă, eu încă trăiesc, șopti el. Exact așa cum ai vrut tu.
Dincolo de pădure se auzeau păsările. Din iarba udă urca mirosul de ciuperci, pământ reavăn și frunze putrezite.
Cu mulți ani în urmă, Petre îi spusese unui nou-născut aproape fără viață:
„De acum trebuie să trăiești pentru doi.”
Mult timp, Matei fusese convins că aceste cuvinte însemnau că trebuia să facă ceva extraordinar. Că avea obligația să justifice moartea mamei sale printr-o viață excepțională.
Cu timpul, înțelesese însă altceva.
Să trăiești pentru doi nu înseamnă să trăiești două destine.
Înseamnă să nu-ți irosești propriul destin.
Să-ți iubești copiii.
Să nu ajungi prea târziu acolo unde cineva are nevoie de ajutor.
Să nu uiți oamenii care, cândva, au refuzat să treacă nepăsători pe lângă nenorocirea altcuiva.
Și să te întorci, an după an, pe câmpul de toamnă unde o femeie tânără, aflată în ultimele clipe ale vieții, îi dăduse copilului ei toată căldura care îi mai rămăsese.
După aproape o zi, doi culegători de ciuperci auziseră prin vânt un plâns atât de slab, încât ar fi putut să-l confunde cu orice alt sunet al câmpului.
Dar s-au oprit.
Și nu au trecut mai departe.