Într-o după-amiază, Matei, care avea zece ani, se întoarse acasă cu buza spartă.
— Cine ți-a făcut asta? întrebă Radu.
— Cătălin.
— De ce v-ați bătut?
— A zis că m-au găsit pe câmp ca pe un câine fără stăpân.
Radu îl așeză la masă și îi ținu o lingură rece pe buză.
— E adevărat că ai fost găsit pe câmp.
Matei încremeni.
— Atunci n-a mințit?
— A mințit în partea cea mai importantă. Pe tine nu te-a abandonat nimeni.
Și pentru prima dată, tatăl îi povesti tot.
Despre ziua rece și ploioasă de toamnă.
Despre Irina, care încercase singură să ajungă la ajutor medical.
Despre nașterea prematură lângă o căpiță de fân.
Despre mama lui, care își scosese haina și îl învelise cu ea, deși ea însăși îngheța.
Despre cei doi culegători de ciuperci care auziseră un plâns aproape acoperit de vânt.
Matei ascultă fără să spună nimic.
— Mama a murit din cauza mea? întrebă în cele din urmă.
— Nu.
— Dar dacă eu nu existam, poate că ea trăia.
— Să nu mai spui asta niciodată.
Radu îl prinse strâns de umeri.
— Mama ta nu a murit pentru că te-a născut pe tine. A murit pentru că nu a avut ajutor medical lângă ea. Iar pe tine te-a salvat fiindcă te iubea mai mult decât propria viață.
Matei rămase multă vreme cu ochii la fotografia tinerei femei.
— De ce ai plecat atunci?
Întrebarea îl lovi pe Radu mai tare decât orice reproș.
— Trebuia să muncesc.
— Pentru bani?
— Da.
— Și dacă ai fi rămas acasă?
Radu își coborî privirea.
— Îmi pun întrebarea asta în fiecare zi.
— Și ce răspuns îți dai?
— Că trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar putem măcar să nu fugim de ceea ce avem de făcut acum.
Etapa a șaptea. Scrisoarea Irinei
După discuția aceea, Radu deschise dulapul vechi și scoase un plic păstrat ani întregi.
Fusese găsit în buzunarul hainei Irinei după înmormântare. Ea îi scrisese soțului cu câteva zile înainte să nască, dar nu apucase să trimită scrisoarea.
„Radu, încearcă să vii acasă cât mai repede. Noaptea mi se face frică. Mereu am senzația că o să înceapă nașterea dintr-odată și n-o să fie nimeni lângă mine. Știu că avem nevoie de bani, dar uneori mă gândesc că mai bine ar ploua prin acoperiș încă un an, numai să fii tu acasă.
Să nu te superi pe mine. Înțeleg de ce ai plecat. Numai că cel mic începe să se miște de fiecare dată când îți aude vocea la telefon. Poate că deja te recunoaște.
Dacă va fi băiat, îl vom numi Matei. M-am hotărât, chiar dacă tu voiai Tudor.
Întoarce-te repede. Te așteptăm.”
Ani întregi, Radu nu avusese curajul să-i arate fiului scrisoarea.
Acum îi întinse plicul.
Matei o citi de două ori.
— Ea știa că va fi băiat?
— Nu putea să știe sigur. Probabil simțea.
— Și tu de ce voiai să mă cheme Tudor?
— După tatăl meu.
— Bine că mama a câștigat.
Radu zâmbi printre lacrimi.
— De obicei obținea ce voia.
Matei împături cu mare grijă foaia și o puse la loc în plic.
— Pot să păstrez scrisoarea?
— Când mai crești.
— Sunt destul de mare.
— Ai zece ani.
— Dar pe câmp am rezistat o zi întreagă singur.
La asta Radu nu găsi niciun răspuns.
Și îi dădu plicul.
Etapa a opta. Moartea lui Petre
Petre Ionescu a trăit până la șaptezeci și opt de ani.
În ultimii ani, inima îl supăra tot mai des, dar nu renunțase la mersul în pădure. Numai că acum îl însoțea de fiecare dată Matei.
— Ăștia nu se duc după ciuperci, bombănea Elena. Se duc doar ca să mă facă pe mine să albesc de tot de griji.
Într-o zi, bătrânul și băiatul ajunseră până la câmpul acela.
Căpița de fân dispăruse de mult. În locul ei mai rămăsese doar o adâncitură întunecată, ascunsă printre firele înalte de iarbă, și câțiva pari putreziți pe jumătate.
— Aici a fost? întrebă Matei.
Petre dădu din cap.
— Aici.
— Cum ai auzit că plângeam?
— Nici eu nu știu. Bătea vântul tare, păsările făceau gălăgie. Dar te-am auzit.
— Puteai să mergi mai departe.
— Puteam.
— Atunci de ce te-ai oprit?
Petre tăcu o vreme, apoi ridică din umeri.
— Poate că mama ta a rugat atât de tare pe cineva să te salveze, încât a reușit să fie auzită și după ce nu mai putea vorbi.
Matei se așeză încet pe iarba umedă.
Pentru prima dată se afla în locul în care venise pe lume.
Închise ochii și încercă să-și imagineze ploaia rece, pământul îmbibat și femeia tânără pe care o cunoștea numai din fotografii.
— Ți-a fost frică să mă iei în brațe?
— Foarte frică.
— De ce?
— Pentru că erai atât de mic, încât aveam impresia că în orice clipă o să încetezi să respiri.
— Dar n-am încetat.
Petre zâmbi.
— Ai fost încăpățânat.
Bătrânul muri în iarna aceea.
Matei stătea alături de Elena lângă sicriul lui și simțea pentru prima oară că pierduse din nou un tată.
Nu unul care îi dăduse sângele.
Ci omul care, într-o zi, îl ridicase din noroi, îl strânsese la piept și îi poruncise aproape unui copil fără putere să continue să respire.
Etapa a noua. Alegerea
După ce termină liceul, Matei îi spuse tatălui că vrea să devină medic.
Radu îl privi surprins.
— Tu nu suporți nici măcar să vezi sânge.
— O să învăț.
— Medicina înseamnă ani întregi de studiu.
— Știu.
— Și după aceea rămâi în oraș?
— Nu știu încă.