— Deocamdată nu puteți intra. Îl puteți vedea de aici.
Dincolo de geam, într-un incubator transparent, zăcea un nou-născut atât de mic, încât Radu avu impresia că privește o păpușă. Brațele subțiri îi erau îndoite, pumnii strânși, iar pe lângă năsuc trecea un tub.
— Acesta este copilul meu? întrebă el.
— Fiul dumneavoastră.
— Seamănă cu Irina?
Asistenta îl privi atent.
— În primele zile, nou-născuții seamănă destul de mult unii cu alții.
Radu își lipi palma de sticla rece.
— Puiule, rezistă. M-am întors. Acum sunt aici.
Copilul nu se mișcă.
Medicul îl avertiză că următoarele douăzeci și patru de ore aveau să fie hotărâtoare.
Radu se așeză pe banca din coridor și rămase acolo întreaga noapte. Dimineața, o asistentă îi aduse o cană de ceai. La prânz îi puse în mână o felie de pâine cu unt. Abia seara ieși medicul din salon.
— Am reușit să-i stabilizăm starea.
— Asta înseamnă că va trăi?
— Deocamdată pot spune doar atât: astăzi este mai bine decât ieri.
Radu încuviință fără să scoată un cuvânt.
Pentru el, în seara aceea, era suficient.
După o săptămână, băiețelul începu să respire singur.
Peste încă două săptămâni, luase pentru prima dată o sută de grame în greutate.
Când veni timpul să-i întocmească actele, Radu privi multă vreme spațiul gol din dreptul rubricii „prenume”.
Irina își dorise ca băiatul să se numească Matei, după bunicul ei.
— Matei Marinescu, spuse în cele din urmă Radu. Așa să-l treceți.
Etapa a patra. Tatăl care nu știa cum se ține un copil în brațe
Radu veni să-și ia fiul din spital împreună cu Elena.
Mult timp nu îndrăzni să-l ridice.
— Dacă îl scap?
— Nu-l scapi, îi răspunse Elena. Îndoaie brațul așa. Iar cu cealaltă mână îi susții capul.
Matei cântărea mai puțin decât un sac obișnuit de făină, însă Radu îl purta cu atâta încordare, de parcă ar fi ținut un vas de sticlă care se putea sparge la cea mai mică mișcare.
Acasă, fiecare lucru îi amintea de Irina.
Pătuțul pregătit pentru copil era lângă perete. Pe spătar fuseseră puse la uscat scutece curate. În dulap se găseau șosetuțe minuscule, tricotate de mâna ei. Pe masă rămăsese caietul în care notase tot ce trebuiau să cumpere înainte de naștere.
Radu îl deschise.
„Săpun pentru copil.”
„Vată.”
„Trebuie cumpărat un biberon.”
„Să-i amintesc lui Radu să repare fereastra.”
Ultimul rând fusese subliniat de două ori.
Radu se prăbuși pe scaun și își acoperi fața cu palmele.
În clipa aceea, Matei începu să plângă.
Tatăl ridică imediat capul, dar nu avea nicio idee ce trebuia să facă. Îl luă în brațe, începu să se plimbe prin cameră, îi apropie biberonul de gură. Copilul întoarse capul și țipă și mai tare.
După vreo zece minute, se auzi o bătaie în ușă.
Elena era în prag.
— L-am auzit plângând încă de pe drum.
— Nu reușesc să-l liniștesc.
Femeia verifică scutecul.
— E ud.
— Dar l-am schimbat acum o oră.
— Copiii mici nu se conduc după ceas.
Elena îi arătă cum să-l înfășe corect, cum să încălzească laptele și cum să țină copilul după masă.
— Elena, spuse Radu încet, eu singur nu pot.
— Nici nu ești singur.
Din ziua aceea, Elena și Petre trecură pe la ei în fiecare zi.
Etapa a cincea. Satul a ales viața pentru el
Matei a crescut, în primii ani, de parcă întregul sat ar fi fost familia lui.
Ana venea să-l vadă în fiecare săptămână și îl examina. Învățătoarea Ioana aducea haine rămase mici nepotului ei. Vecina Maria împărțea cu ei laptele proaspăt de capră. Primarul îl ajută pe Radu să găsească o slujbă în sat, astfel încât să nu mai fie nevoit să plece luni întregi la muncă departe.
Câștiga mult mai puțin.
Dar în fiecare seară se întorcea la fiul său.
Încetul cu încetul, Radu învăță să spele scutece, să pregătească terci pentru copil și să-l adoarmă fredonând mereu aceeași melodie pe care o cântase cândva Irina.
Noaptea, Matei se trezea de mai multe ori.
Uneori Radu îl lua în brațe, ieșea pe prispă și privea cerul.
— Uite, acolo e mama ta, îi spunea, arătând spre stele. Vezi steaua aceea mai luminoasă? Ea este.
Matei, bineînțeles, nu înțelegea nimic. Își strângea doar degetele mici în jurul cămășii tatălui.
Când băiatul împlini un an, Petre îi aduse o mașinuță din lemn, cioplită cu mâinile lui.
— Ia, un cadou pentru finul meu.
— Dar nici măcar nu l-am botezat încă, spuse Radu.
— Atunci a venit vremea.
Radu îl privi atent pe bătrân.
— Vrei să-i fii naș?
— Eu am fost primul care l-a ridicat de pe câmp. Cred că am câștigat dreptul ăsta.
Elena deveni nașa lui.
După botez, au mers cu toții la cimitir.
Radu îl așeză pe Matei în picioare lângă mormântul Irinei. Copilul încă nu stătea sigur și se prinse cu mâna de marginea pietrei funerare.
— Aici este mama ta, spuse tatăl.
Matei atinse fotografia tinerei femei cu palma și, fără niciun motiv pe care adulții să-l poată înțelege, zâmbi.
Radu întoarse repede capul, ca ceilalți să nu-i vadă lacrimile.
Etapa a șasea. Taina câmpului
Când Matei crescu, adevărul despre locul în care venise pe lume nu i-a fost spus imediat.
Dar copiii de la școală cunoșteau povestea. Într-un sat mic, trecutul nu dispare, iar ceea ce adulții numesc secret ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie știut de toți.