Ana Dumitrescu desfăcu încet, chiar în încăperea micului dispensar din sat, haina groasă îmbibată de ploaie în care fusese adus nou-născutul.
Copilul aproape că nu se mișca. Pielea îi avea o nuanță albăstruie, buzele erau atât de palide încât păreau lipsite de sânge, iar respirația venea rar, slab, aproape imperceptibil. Cordonul ombilical fusese legat cu o fâșie îngustă de pânză, ruptă din basmaua mamei sale, Irina.
— Aduceți sticle cu apă caldă! porunci asistenta medicală pe un ton aspru. Dar aveți grijă să nu-l ardeți. Apă caldă, repede!
Elena alergă spre sobă. Petre Ionescu rămase nemișcat lângă ușă, ud până la piele, cu părul cărunt lipit de frunte. Nici măcar nu-și dădea seama cât de tare îi tremurau mâinile.
— Trăiește? întrebă el abia auzit.
— Încă respiră.
Ana își lipi copilul de piept, îl ascunse sub puloverul ei gros și începu să-i frece cu grijă spatele minuscul cu palma.
— Ați chemat mașina de la spitalul din oraș?
— Am chemat-o, răspunse primarul. Dar drumul e făcut praf de ploaie. Au spus că n-au cum să ajungă mai devreme de o oră.
— Peste o oră s-ar putea să nu mai aibă cine să aștepte medicii.
Elena se întoarse spre perete și își făcu repede cruce.
Femeile din casele apropiate începură să aducă pături încălzite, scutece curate și lapte de capră. Una aprinse a doua sobă, alta puse o oală mare cu apă la încălzit. Camera îngustă se umplu în câteva minute, însă nimeni nu îndrăznea să vorbească tare.
Toți ascultau respirația aproape imposibil de auzit a copilului.
După câteva minute, băiețelul deschise brusc gura și scoase un sunet slab, răgușit, undeva între un scâncet și un plâns.
Elena izbucni în lacrimi.
— Ați auzit? Plânge!
— Mai încet! o opri Ana, deși și ea își șterse imediat o lacrimă cu mâneca. Să nu-și consume puterile.
Ambulanța reuși să ajungă abia după o oră și jumătate. Copilul fu dus la spitalul din oraș, iar Ana plecă împreună cu el.
Trupul Irinei fu mutat într-o încăpere liberă a căminului cultural. Femeile din sat o spălară, o îmbrăcară într-o rochie curată și îi închiseră cu grijă ochii.
Pe pieptul tinerei mame rămăsese urma unei palme minuscule: o pată mică și întunecată pe materialul încă umed.
Etapa a doua. Telegrama trimisă departe
Să dea de Radu era aproape imposibil.
La exploatarea unde lucra, singurul telefon se afla în biroul șefului de sector. Legătura radio cădea mereu, semnalul apărea pentru câteva clipe și dispărea din nou. Primarul trimise o telegramă urgentă, dar știa prea bine că putea dura zile până când mesajul avea să ajungă la destinatar.
Atunci Petre hotărî să meargă personal în oraș.
A stat ore întregi lângă centrala telefonică, în timp ce operatoarea încerca să facă legătura cu tabăra de muncitori aflată departe, în nordul țării. Vocea din receptor se pierdea, revenea, apoi cuvintele erau înghițite de trosnete puternice.
— Domnul Radu Marinescu? strigă Petre. Vă sună cineva de acasă! Mă auziți?
— Vă aud… Cine este?
— Petre Ionescu. Din Valea Rece.
— Ce s-a întâmplat cu Irina?
Petre închise ochii.
În fața lui apăru din nou câmpul inundat de ploaie, căpița udă și tânăra femeie care își dăduse haina copilului.
— Radu, trebuie să fii tare. Irina a născut.
Câteva secunde lungi, din receptor nu se auzi decât pârâitul legăturii.
— A născut? Dar era prea devreme… Ce este? Fată sau băiat?
— Băiat.
— Trăiește?
— E la spital. Doctorii fac tot ce pot.
— Dar Irina? Unde e Irina?
Petre nu reuși să spună imediat ceea ce venise să spună.
— Radu… Irina nu mai este.
În clipa aceea, legătura se întrerupse.
Când au reușit să sune din nou, șeful de sector le-a spus că Radu se prăbușise lângă telefon. Îl duseseră la punctul medical al taberei.
A doua zi a pornit spre casă. Mai întâi a mers cu mașina muncitorilor, apoi cu un camion care l-a luat la ocazie, iar de acolo a urcat într-un tren. Drumul până acasă i-a luat aproape trei zile.
A ajuns înainte de înmormântare.
Radu coborî din mașină neras, cu fața trasă și ochii roșii de nesomn. Într-o mână ținea o geantă de călătorie murdară. Când văzu sicriul închis, se opri de parcă picioarele nu-l mai puteau duce înainte.
— I-am promis, reuși el să spună. I-am promis că mă întorc.
Oamenii stăteau în jurul lui, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie primul.
Elena ieși dintre ceilalți și îl cuprinse strâns.
— Te-a așteptat, Radu. Până în ultima clipă a crezut că vei veni.
— De ce a plecat singură?
— Încerca să ajungă la dispensar.
— De ce nu a chemat pe cineva?
— Pe cine? Pe sectorul acela forestier mai erau locuite numai patru case. Iar vecinii cei mai apropiați plecaseră în oraș în dimineața aceea.
Radu se lăsă încet în genunchi lângă sicriu.
— Irina… iartă-mă.
Etapa a treia. O înmormântare fără copil
Băiețelul nu a fost adus la înmormântarea mamei.
Rămăsese în spital, în secția de nou-născuți. Medicii refuzau să facă promisiuni. Copilul suferise o hipotermie gravă, era deshidratat, iar plămânii lui erau foarte slabi.
Imediat după ce s-au întors de la cimitir, Radu plecă la fiul său.
O asistentă îl conduse până la peretele de sticlă care despărțea salonul.