În casă se aflau actele și banii strânși în timpul iernii. Dar, în timp ce pătrundea în atelier, bărbatul își aminti cu o limpezime îngrozitoare de altceva: desenele Anuței. Primele ei lucrări erau păstrate într-un sertar al bancului de lucru. De ce i se părură tocmai atunci atât de importante, nici el nu ar fi putut spune. Simți doar că nu le putea lăsa pradă focului.
Gheorghe intră în atelierul cuprins de flăcări. Focul urca pe pereți, grinzile trosneau, iar fumul îi ardea ochii și îi tăia respirația. Ajunse la banc, trase sertarul și scoase mapa cu desenele. Când se întorcea, se auzi un bubuit cumplit. O grindă se prăbuși lângă ușă și blocă ieșirea. Gheorghe încercă să se ferească, dar imediat o altă bârnă grea se desprinse de sus și îl lovi în spate. Bărbatul căzu la pământ. În jurul lui nu mai era decât fum și foc.
Anuța stătea pe iarba rece, la aproape douăzeci de pași de casă, și privea fără să clipească. Flăcările ieșeau deja pe ferestre, iar acoperișul începea să se surpe. Înăuntru se afla Gheorghe. Singurul om care o luase din casa de copii. Omul care nu-i ceruse niciodată să vorbească. Care doar rămăsese lângă ea. Care o învățase să recunoască mirosul așchiilor de pin. Care îi pusese o floare la fereastră. Care tăcuse alături de ea fiindcă înțelesese că uneori liniștea spune mai mult decât toate cuvintele.
Anuța deschise gura.
Și, pentru prima dată, țipă.
— Tată! Tată! TATĂ!
Vocea îi era aspră și răgușită, aproape străină de ea. Gâtul îi uitase sunetele adevărate. Dar era vocea ei. Se răspândi peste satul adormit, peste casele întunecate și copacii nemișcați.
— Tată! Ajutor! Tatăl meu este acolo!
Luminile începură să se aprindă una câte una în ferestre. Câinii treziți lătrară. Primul care ajunse fu nea Toma, cu un singur bocanc în picioare și cu vesta îmbrăcată în grabă peste cămașă.
— Ce s-a întâmplat? Unde arde?
— Tata este acolo! strigă Anuța, prinzându-l de mână și arătând spre casă. E înăuntru! Salvați-l!
Nea Toma încremeni pentru o clipă. În tot anul acela era prima dată când auzea vocea fetiței. Dar nu era vreme pentru uimire. Se repezi spre casa în flăcări. După el alergară ceilalți săteni, femei și bărbați ieșiți din case în hainele pe care le apucaseră, cu găleți, lopeți și cârlige de fier. Casa ardea aproape în întregime, însă șopronul lipit de atelier nu fusese încă înghițit de foc.
Gheorghe fu scos printr-o spărtură din peretele șopronului. Nea Toma și un flăcău din vecini, Ștefan, pătrunseră printre fum, îl găsiră zăcând fără cunoștință lângă bancul de lucru și îl târâră afară. Era plin de funingine, avea arsuri și o coastă ruptă, dar trăia.
Anuța căzu în genunchi în noroi, îi apucă mâna și izbucni în plâns. Pentru prima dată după doi ani, plângea atât de tare încât o auzea întreaga curte. Iar cuvintele îi ieșeau unul după altul, de parcă nu mai putea să le oprească.
— Tată… tăticule… te rog, să nu mori… Nu muri…
Ambulanța ajunse după aproximativ o oră. Gheorghe fu dus la spitalul din oraș. Anuței i se permise să meargă împreună cu el, iar tânăra asistentă care îi însoțea abia își ținea lacrimile privind fetița. Toate actele arseseră odată cu locuința, dar în noaptea aceea nimănui nu-i păsa de hârtii.
Gheorghe rămase internat aproape două săptămâni. Medicii îi găsiră arsuri, o coastă fracturată și o intoxicație puternică cu fum. Totuși, bărbatul se ridică. În ciuda vârstei, trupul lui era rezistent. În tot acest timp, Anuța locui la asistenta care se oferise să o găzduiască temporar. În fiecare zi mergea în salon, se așeza lângă pat și vorbea cu tatăl ei. Acum vorbea mereu. Uneori se poticnea, pronunța unele cuvinte cu dificultate, dar nu mai tăcea aproape deloc. Parcă un dig care ținuse închis tot ce avea în suflet se rupsese, în sfârșit.
Îi povestea despre școală. Despre cum doamna Natalia aproape plânsese când Anuța răspunsese pentru prima dată cu voce tare la lecție. Despre scândurile pe care nea Toma le adusese deja pentru noua casă. Despre satul care strângea ajutoare: unii aduceau bani, alții haine, iar câțiva promiseseră că vor munci fără plată la construcție. Îi povesti și despre tanti Nina, care stătuse lângă ruine plângând și repetând:
— Iartă-ne, Gheorghe. Am fost niște proști.
Bărbatul asculta cu ochii închiși, iar o lacrimă îi aluneca încet pe obraz. Vorbea foarte puțin, fiindcă fiecare respirație îl durea din cauza coastei rupte. Dar o asculta pe Anuța. Iar acum era de ajuns.
După o lună, se întoarseră acasă. Mai exact, se întoarseră în locul unde fusese casa. Din vechea locuință nu mai rămăsese aproape nimic. Doar șopronul strâmb supraviețuise. În schimb, la venirea lor, bărbații din sat începuseră deja să ridice o casă nouă. Lucrau împreună, ca o singură familie. Nea Toma devenise, spre uimirea tuturor, șeful lucrării și îi rânduia pe ceilalți. Femeile găteau și aduceau mâncare. Cineva găsise materiale de construcție mai ieftine, altcineva își dăduse economiile. Era mult de lucru, dar și oamenii care voiau să ajute erau mai mulți decât s-ar fi așteptat cineva.