Până la terminarea casei, Anuța și Gheorghe locuiră în șopronul rămas în picioare. Îl transformaseră repede într-un adăpost: puseseră o sobă mică, aduseseră saltele și pături. Spațiul era strâmt, dar călduros. Iar cel mai important lucru era că erau din nou împreună.
În dimineața de după întoarcere, stăteau pe pragul încăperii provizorii și beau ceai fierbinte. Anuța se uită la bărbat și spuse pe neașteptate:
— Tată, când facem casa nouă, hai să construim atelierul de două ori mai mare. Dacă tot mi-a revenit glasul, trebuie să-l folosesc cât pot.
Gheorghe o privi mult timp. Era o fetiță mică și slabă, îmbrăcată într-o rochie veche, cu două cozi blonde și ochi mari, cenușii.
Apoi, după mulți ani, zâmbi cu adevărat.
— Așa facem, spuse el. Îl folosim din plin.
O cuprinse stângaci, aproape ca un urs, pe după umeri. Anuța se lipi imediat de el și închise ochii. Ar fi vrut să păstreze clipa aceea pentru totdeauna.
Până toamna, casa fu terminată. Nu era prea mare, dar era solidă, luminoasă și primitoare. Instalația electrică fusese schimbată în întregime, iar nea Toma supraveghease personal fiecare fir, ca să nu mai existe niciun pericol. Atelierul era încăpător, exact așa cum și-l doriseră amândoi. Pe pervaz apăru din nou o mușcată. O aduse tanti Nina. Așeză ghiveciul lângă fereastră și spuse cu glas vinovat:
— E pentru puțin confort. Să nu te superi pe mine, Gheorghe. Am fost fără minte.
Bărbatul doar făcu un gest cu mâna. Văzuse multe în viață și învățase demult să ierte.
Anuța trecu în clasa a patra. Acum răspundea cu voce tare la întrebările învățătoarei. Glasul îi rămăsese liniștit, însă era limpede și sigur. Doamna Natalia zâmbea de fiecare dată când îi trecea nota maximă în catalog, de parcă nici acum nu reușea să creadă pe deplin în minunea care se petrecuse.
Seara, tatăl și fiica lucrau din nou împreună în atelier. De data aceasta, acolo se aflau două bancuri de lucru adevărate: unul mare și unul mai mic. Gheorghe tăia și șlefuia scândurile, iar Anuța desena modelele pe care urmau să le sculpteze. Într-o zi, fetița făcu schița unui dulap și îl împodobi cu păsări cioplite.
Gheorghe cercetă desenul cu atenție.
— E frumos. Fă-l.
Și Anuța îl făcu.
În toamnă, când negustorul veni după următorul lot de mobilă, observă cu surprindere că noile cutii și dulăpioare se vindeau foarte bine. Cumpărătorii preferau mai ales piesele decorate cu păsări.
— Le-a desenat fata, spuse scurt Gheorghe.
Într-un singur cuvânt — „fata” — se adunaseră atât de multă căldură și mândrie, încât negustorul, om trecut prin multe, clipi des și se întoarse într-o parte, prefăcându-se că examinează mobilierul.
Cu timpul, și vorbele din sat se schimbară.
— A avut noroc copilul, spuneau femeile lângă fântână. A primit un asemenea tată.
— Și lui i-a fost dat noroc, răspundea tanti Nina. Soarta i-a trimis o fiică. La început tăcea, iar acum n-o mai oprești.
— Are și mâini de aur, adăuga nea Toma. Acum i-a revenit și glasul. Seamănă cu tatăl ei. Chiar dacă nu îi este fiică de sânge.
— Cum adică nu-i este fiică? se supăra imediat tanti Rada. Este fiica lui cea mai adevărată. Poate nu prin sânge, dar prin inimă.
Într-o zi, trecând pe lângă fântâna satului, Gheorghe Matei nu se mai întoarse cu spatele la vecini și nici nu bombăni, cum făcea de obicei. Se opri, îi privi pe cei adunați, înclină ușor capul și spuse:
— Să trăiți cu bine.
Apoi își continuă drumul. Era înalt, puternic și deja încărunțit. Lângă el pășea Anuța, o fetiță blondă și firavă, cu caietul de desen strâns sub braț. Îi povestea tatălui ceva cu însuflețire, se grăbea, se poticnea, înghițea cuvintele și își mișca mâinile în toate direcțiile.
Iar Gheorghe mergea alături de ea și o asculta cu atenție.
Și zâmbea.