Gheorghe însă nu prea auzea discuțiile. Știa un singur lucru: Anuța nu trebuia grăbită. Copila trecuse prin lucruri cărora nici mulți adulți nu le-ar fi făcut față. Incendiul. Moartea ambilor părinți. Casa de copii. La ce bun să-i ceri să vorbească, când înăuntrul ei putea fi un țipăt atât de puternic, încât nimeni din afară nu-l auzea?
Atunci Gheorghe hotărî să încerce alt drum. Nu prin discuții lungi, ci prin muncă.
Într-o zi, o chemă pe Anuța în atelier. Îi arătă masa mare de lucru, uneltele și scândurile așezate într-un colț. Apoi îi întinse o rindea mică, pe care o potrivise dinainte astfel încât să poată fi ținută de mâinile unui copil. Fetița privi mai întâi unealta, apoi chipul lui. Pentru o clipă, colțurile buzelor i se mișcară aproape imperceptibil. Nu era încă un zâmbet adevărat, dar ceva asemănător îi trecuse pentru prima dată pe față.
Gheorghe îi arătă cum se plimbă rindeaua pe suprafața lemnului. Anuța își așeză cu grijă palmele pe mâner și trase încet. O așchie subțire, aurie, se răsuci într-o spirală mică și căzu pe podea. Fetița o privi, apoi repetă mișcarea. Încă o dată. Și încă o dată. Atunci Gheorghe auzi ceva și rămase nemișcat. Anuța oftase adânc și încet. Nu spusese nimic și nu râsese. Doar expirase de parcă o povară din pieptul ei începuse, în sfârșit, să se desprindă.
În clipa aceea, bărbatul înțelese că lucrurile aveau să se așeze.
Aproape toată vara o petrecură împreună în atelier. Gheorghe o învăța treptat meseria tâmplăriei. Fetița se dovedi uimitor de pricepută: avea degete lungi și îndemânatice, iar tot ce învăța reținea după prima demonstrație. Până în august, putea să sculpteze singură modele simple pe cutii de lemn. Gheorghe făcea o mișcare, Anuța privea atent și o repeta. Rareori o lăuda cu glas tare; de cele mai multe ori doar încuviința din cap. Dar pentru ea era de ajuns. Cu timpul, cei doi începură să se înțeleagă fără cuvinte. Dintr-o privire, dintr-un gest, din felul în care își mișcau mâinile sau chiar după scârțâitul unei podele vechi. Între ei se născuse un limbaj al tăcerii, iar amândurora le era suficient.
Toamna, Anuța începu școala din sat, unde învățau copii din mai multe așezări din apropiere. Învățătoarea, doamna Natalia Marinescu, știa că noua elevă nu vorbește și nu o obliga să răspundă cu voce tare. Anuța rezolva totul în scris și învăța foarte bine. Matematica îi plăcea cel mai mult și, după un timp, ajunse printre cei mai buni copii din clasă. La început, ceilalți se fereau de ea și o numeau „mută și ciudată”. Fetița nu părea însă prea afectată. Singurătatea îi devenise de mult familiară.
Cel mai important era că seara se întorcea în atelierul plin de miros de lemn proaspăt și clei de tâmplărie. Acolo ardea blând lampa cu abajur verde, iar lângă bancul de lucru se afla Gheorghe, netezind o scândură. Pentru prima dată după moartea părinților, Anuța începu să considere acel loc casă. O casă adevărată.
În sat, vorbele nu se opreau.
— Ei, Nina, o întrebă într-o zi nea Toma pe vecina lui, ai auzit-o vorbind?
— Nu. Tot tăcută e. Și el la fel. Trăiesc ca doi pustnici. Ar trebui să-și cumpere un radio, măcar să se audă ceva în casă.
— Dar dacă nu va vorbi niciodată? spuse îngândurată tanti Rada. Am auzit că, dacă un copil tace prea mult, s-ar putea ca vorbirea să nu mai revină. Și Anuța se apropie de zece ani.
— Gheorghe ar trebui s-o ducă la niște specialiști, adăuga altcineva. Există medici care se ocupă de astfel de copii.
Gheorghe nu o duse nicăieri. Dintr-un motiv pe care nu-l putea explica, era convins că fetița va vorbi atunci când va fi pregătită. Nu fiindcă cineva o va sili să scoată sunete sau o va supune unor tratamente împotriva voinței ei, ci pentru că va veni ziua în care va avea cu adevărat ceva de spus. Iar atunci cuvântul va apărea singur. Și el putea trece săptămâni întregi fără să deschidă gura, dar când era necesar, vorbea. Puțin, însă întotdeauna la obiect.
Toamna se încheie. Apoi trecu iarna. Veni o altă primăvară. Fără ca nimeni să bage de seamă, se împlini un an.
În noaptea de douăzeci și doi aprilie se întâmplă ceea ce nimeni nu și-ar fi imaginat.
Gheorghe se trezi din cauza unui miros puternic de fum. La început crezu că se întâmplase ceva cu soba, dar soba era rece. Primăvara fusese caldă și nu o mai aprinseseră de mult seara. Bărbatul sări din pat, deschise ușa spre tindă și se trase imediat înapoi. Din atelier ieșea un fum negru și gros. Mai târziu aveau să afle că o defecțiune în instalația electrică veche provocase incendiul. În atelier erau însă peste tot scânduri uscate, rumeguș și așchii. Flăcările se răspândiseră într-o clipă.
— Anuța! strigă Gheorghe. Anuța, scoală-te!
Fetița era deja pe pat. Ochii îi erau larg deschiși de spaimă. Gheorghe o ridică repede, o înveli într-o pătură și o scoase în curte, cât mai departe de casă.
— Stai aici! Nu pleca nicăieri!
Apoi se întoarse imediat în flăcări.