— Treizeci și unu de ani am fost căsătorită cu tatăl tău, Mihai, începu ea. Știi cum a murit. Infarct. Toți spuneau că a fost liniștit, în somn.
— Mamă, ce legătură are asta?
— Nu mă întrerupe. Știam de Antoaneta, colega lui. Am găsit o scrisoare în buzunarul hainei, în 1989. Am tăcut. Apoi au urmat Vera de la contabilitate și o femeie roșcată al cărei nume nu l-am aflat niciodată. Am știut despre toate.
Nimeni nu se mișca.
— Am crezut că o femeie trebuie să îndure pentru familie. Am spălat cămăși care miroseau a parfum străin și m-am prefăcut că nu observ. Când a murit, aproape că n-am putut plânge. Nu mai rămăsese nimic între noi.
Elena privi către Gabriela.
— Tu nu ai tăcut. Mi-aș dori să te urăsc. Dar nu reușesc.
— De ce?
— Pentru că te invidiez. Ai avut curajul pe care eu nu l-am avut.
Mihai se așeză încet.
— Știai despre tata?
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ca să nu crești crezând că bărbații au dreptul să mintă? Am sperat că vei fi altfel. M-am înșelat.
Apoi Elena se aplecă asupra plăcintei, rupse o bucățică și o gustă.
— Cam puțină sare.
Gabriela expiră printre dinți, aproape râzând. Simona își ascunse zâmbetul în pumn.
— În rest, e foarte bună, adăugă Elena. Mai bună decât a mea.
Musafirii plecară fără zgomotul obișnuit al unei petreceri. Rodica își încălță greu ghetele și repeta întruna:
— Ce zi… ce zi…
Simona o îmbrățișă pe Gabriela la ușă.
— Sună-mă.
— Te sun.
— Dacă trebuie, vin cu făcălețul.
Cele două surori râseră. De data aceasta, râsul lor era amar, dar sincer.
Mihai rămase în sufragerie. Elena spăla vasele în bucătărie, deși Gabriela îi spusese de mai multe ori să nu o facă. Daria se retrase în camera ei, însă înainte să închidă ușa îi spuse mamei:
— Ai făcut bine.
Gabriela se așeză în fața soțului.
— Puteai să vorbești cu mine înainte, spuse el.
— Puteam.
— Te-aș fi înțeles.
— Nu, Mihai. De opt luni trăiești în trei povești diferite. Mamei îi spuneai că suntem o familie fericită. Nicoletei îi spuneai că am devenit străini. Iar mie îmi propuneai o excursie.
El își trecu mâinile peste față.
— Nu am vrut să se termine așa.
— Nimeni nu vrea.
— Credeam că e ceva temporar.
— Dar nu a fost.
— Nu.
— Nu vreau să mai încercăm.
— Putem începe de la zero.
— Nu. Oamenii pot începe de la zero doar după ce încheie ce au început. Noi nu am pus punct. Doar am încetat, încet, să mai fim o familie.
Gabriela deschise sertarul și îi puse în față pașaportul, cheile mașinii și mapa cu acte.
— Ți-am închiriat o cameră lângă serviciu. Am plătit două luni. Adresa este în plic.
Mihai o privi uluit.
— Când ai făcut asta?
— Miercuri.
— Ai pregătit totul.
— Da. Altfel ai fi rămas aici, iar eu probabil aș fi cedat din nou.
Spre seară, Elena își puse paltonul.
— Strânge-ți lucrurile, îi spuse fiului. Vei sta la camera aceea.
— Mamă, tu ești de partea ei?
— Nu sunt de partea nimănui. Doar nu mai vreau minciuni în familia mea.
La ușă, Elena se întoarse spre Gabriela.
— Casa de la țară este pe numele meu. Știi.
— Da.
— Cheile de rezervă sunt la Mihai. Le voi lua.
Apoi, după o clipă, adăugă:
— Daria iubește zmeura de acolo.
Gabriela nu înțelese de ce îi spusese asta, dar încuviință.
Luni, Mihai se mută. Își luă două genți, geaca de iarnă și chitara veche. Îi spuse Dariei că pleacă doar pentru o vreme și că o va vedea în fiecare weekend.
Fata ascultă cu mâinile strânse în mânecile puloverului.
— Tată, pot să nu vin la camera ta?
— De ce?
— Nu vreau.
— Măcar mă vei suna?
— Poate.
Mihai rămase o clipă în prag, apoi ieși. Liftul începu să geamă la etajul șapte.
Pentru prima dată, Gabriela observă că nu mai tresărea la acel zgomot.
Apartamentul părea mai mare. În primele zile, ea se simțea aproape străină în propria casă. Deschidea dulapurile goale, ștergea rafturile și spăla podelele fără motiv.
Sâmbătă, Mihai îi scrise:
„Nicoleta nu-mi răspunde. Am sunat-o de șapte ori.”
Gabriela nu răspunse.
Duminică o sună Simona.
— Cum ești?
— Încă vie.
— Elena te-a sunat?
— Nu.
— Tu ce faci?
— Am o fiică și o plăcintă.
Simona râse încet.
— Ar trebui să plângi puțin.
— Nu pot.
— Poate asta e mai rău.
În acea seară, Gabriela stătea din nou lângă fereastră și privea luminile aprinzându-se în blocurile din față. Timpul trecea, dar ea nu-l mai simțea ca înainte.
La mijlocul lui martie, într-o joi, sună soneria.
În prag era Elena, singură, cu un palton gri și o sacoșă mare.
— Mă primești?
— Sigur.
Elena intră direct în bucătărie și se așeză pe locul unde stătuse de obicei Mihai.
— Îmi faci un ceai?
Gabriela scoase cana albă cu toarta ciobită, turnă ceaiul și o puse în fața ei. Elena observă marginea deteriorată, dar nu făcu nicio remarcă.
— Am venit pentru altceva, spuse ea. Mihai a fost la mine. Se plângea de viață. I-am spus să meargă la Nicoleta și să vorbească omenește. A mers, dar ea nu i-a deschis. Nu pentru el am venit însă.
Desfăcu sacoșa și scoase un caiet gros, învelit în hârtie.
— Este caietul meu de rețete. L-am scris timp de patruzeci de ani. Sunt aici plăcinta, borșul, cozonacul, murăturile, toate. Mai întâi am vrut să i-l las lui Mihai. Apoi m-am gândit că nu se știe ce soție va avea în viitor și dacă va ști să gătească.