A găsit pe tableta fiicei dovada trădării soțului, dar nu a făcut scandal: a pregătit un cozonac festiv, a adunat familia la aniversarea soacrei și a invitat-o pe cealaltă femeie, hotărâtă ca adevărul să fie auzit de toți

— Elena…

— Nu mă întrerupe. Plăcinta ta este mai bună decât a mea. Nu am recunoscut atunci, pentru că eram mândră. Dar este adevărat. Și sarea ai pus-o bine.

Gabriela luă caietul cu ambele mâini.

Pe prima pagină, sub data de 14 aprilie 1986, scria: „Borșul mamei”.

— Și mai este ceva, adăugă Elena.

Scoase din sacoșă o legătură de chei.

— Sunt cheile casei de la țară. Am trecut terenul pe numele Dariei. Totul este făcut la notar. Este locul ei. Să poată merge acolo când va crește.

Gabriela se așeză. Picioarele îi tremurau.

Elena se apropie de fereastră.

— Toată viața am crezut că o femeie puternică este cea care rabdă. Acum înțeleg că aproape toți pot răbda. Puterea adevărată este să te hotărăști să schimbi ceva. Eu nu am avut curaj. Tu ai avut.

— Ați înțeles foarte târziu.

— Târziu, dar am înțeles.

Când plecă, Gabriela o însoți până la stația de autobuz. Zăpada murdară se topea printre iarba neagră de anul trecut.

Înainte să urce, Elena se întoarse.

— Sâmbătă mai faci o plăcintă. Vin la ceai cu Daria. Doar să nu-i spui lui Mihai.

— Nu-i spun.

— Și pune puțin mai multă sare.

Autobuzul plecă. Gabriela rămase privind după el, strângând cheile în palmă.

Seara puse apă la fiert. Apoi scoase solnița de argint din bufet, o umplu aproape până la margine și o așeză în centrul mesei.

Daria veni din cameră în pijamale cu vulpi și se urcă pe scaun.

— Mamă, de ce a venit bunica Elena?

— Mi-a adus o rețetă.

— Ce rețetă?

— A ei.

Daria zâmbi. Aparatul dentar străluci în lumina caldă a lămpii.

— Vara mergem la casa de la țară?

— Poate.

— Mai sunt zmeure?

— Sigur că sunt.

Gabriela turnă ceaiul în căni. Aburul se ridică încet și se pierdu sub tavan.

Ceasul arăta fără zece opt, deși era aproape nouă. De mult își propusese să-i schimbe bateria.

Dar nu se grăbea.

Afara se întuneca. Din curte se auzea o melodie veche, adusă de vânt prin fereastra întredeschisă.

Gabriela privi solnița și își dădu seama că, de mai bine de jumătate de oră, nu încercase nici măcar o dată să o mute.

Rămăsese în mijlocul mesei.

Exact acolo unde trebuia să fie.

Gid bul
6543