— Este cea cu albăstrele?
— Da.
— Îmi amintesc. Ai cusut-o foarte îngrijit.
Pentru Elena, acesta era aproape un compliment.
Mihai ieși din baie bărbierit și îmbrăcat într-o cămașă deschisă la culoare. Aceeași cămașă din fotografia de pe tabletă.
Musafirii se așezară. Daria rămase lângă mamă, iar Simona în partea cealaltă. Mihai stătea vizavi, între mama lui și Rodica.
La început se vorbi despre școală, vecini și rude. Gabriela servea mâncarea și privea ceasul care rămăsese în urmă cu patruzeci de minute.
La puțin timp după ora trei, sună soneria.
Mihai se opri din vorbit.
— Cine mai vine?
— Deschid eu, răspunse Gabriela.
În prag stătea o femeie înaltă, cu părul lung și castaniu. Purta o rochie bej și ținea o cutie de cofetărie.
— Bună ziua. Sunt Nicoleta. Am vorbit la telefon.
— Da, poftiți.
Nicoleta intră, vizibil emoționată. În sufragerie, conversațiile amuțiră. Mihai se ridică încet.
Cei doi se priviră ca niște oameni surprinși într-o clipă pe care ar fi vrut s-o ascundă.
— Vă prezint pe Nicoleta Marin, spuse Gabriela suficient de tare. Fiica Loredanei. Elena, îți amintești de ea? O știai când era mică.
Chipul Elenei se lumină.
— Nicoleta! Ce mare te-ai făcut! Vino să te văd!
O îmbrățișă și apoi îi privi chipul.
— Ce fată frumoasă! Exact ca mama ta. La mulți ani, mătușă Elena, spuse Nicoleta timid.
— Mulțumesc, draga mea. Gabi, pune-i o farfurie lângă Mihai. Doar lucrează împreună.
Tăcerea deveni apăsătoare.
Gabriela așeză farfuria între Mihai și Rodica. Nicoleta se așeză fără să privească în jur. Mihai rămase nemișcat, cu fruntea umedă.
— Mihai, toarnă-i ceva fetei, porunci Elena.
El întinse mâna după sticlă. Paharul se lovi de gâtul sticlei, iar câteva picături de vin roșu căzură pe fața de masă, între albăstrelele cusute.
După ora patru începură urările. Paul spuse câteva cuvinte. Rodica recită o poezie lungă. Simona vorbi cu voce solemnă.
Mihai bău mult mai mult decât de obicei. De fiecare dată când Nicoleta își mișca mâna, el o privea repede, apoi se uita la Gabriela, așteptând ca aceasta să vorbească.
Ea tăcea.
În cele din urmă, Elena lovi ușor paharul cu cuțitul.
— Vreau să le mulțumesc tuturor. Mai ales Gabrielei. Recunosc că nu am fost mereu dreaptă cu ea. Astăzi ne-a primit în casa ei și a pregătit o masă minunată.
Mihai aproape se înecă.
— Și mai vreau să spun că fiul meu este un om bun. Întotdeauna am crezut că va avea lângă el o femeie potrivită.
Privirea ei se opri asupra Nicoletei.
— Așa-i, dragă?
Nicoleta păli.
Atunci Gabriela se ridică.
Daria îi prinse poalele rochiei pe sub masă.
— Elena, pot să spun și eu câteva cuvinte?
— Sigur.
Gabriela ieși în bucătărie și se întoarse cu plăcinta mare, rumenită, în mijlocul căreia se afla steaua.
— Am făcut-o după rețeta dumneavoastră. Cea pe care mi-ați dictat-o acum cincisprezece ani.
Elena rămase nemișcată.
— Ai reușit să-ți dai seama că am schimbat cantitățile?
— Nu imediat. Am copt-o de douăsprezece ori până am înțeles.
Rodica izbucni în râs, iar ceilalți o urmară, chiar și Mihai, care râdea fără să știe ce altceva să facă.
— Dar acesta nu este singurul meu cadou, continuă Gabriela.
Se duse la fotoliu și luă o mapă albastră.
— În ea este copia cererii de divorț pe care am depus-o joi.
Râsetele muriră instantaneu.
— Ce ai făcut? bâigui Mihai.
— Cu trei săptămâni în urmă am aflat despre relația ta cu Nicoleta. Ai mințit la micul dejun, seara, în mașină și la telefon. Eu nu am făcut scandal. M-am pregătit pentru ziua de azi.
Scoase un al doilea plic.
— Aici sunt fotografia, nota de plată și toate cele o sută douăsprezece mesaje. Nu am vrut să discutăm singuri, într-un apartament gol. Ai promis că îi vei spune mamei tale înainte de aniversare. M-am gândit să o ajuți să afle.
Mihai se ridică atât de brusc, încât scaunul căzu în spatele lui.
— Gabriela, ce faci?
— Spun adevărul.
Apoi se întoarse către Nicoleta.
— Îmi pare rău că te-am invitat așa. Dar meriți să știi în ce situație te afli și să hotărăști singură dacă mai rămâi.
Nicoleta își ținea degetele strânse pe marginea mesei.
— Nu știam că vei fi aici, șopti ea. Mihai mi-a spus că voi doi nu mai trăiți ca soț și soție. A promis că ați discutat deja.
— Nu am discutat.
— M-a mințit.
— Da.
Nicoleta se ridică încet.
— Nu mă mai suna niciodată.
— Nicoleta, așteaptă…
— Nu.
Ieși. Ușa se închise încet, iar toți auziră pașii ei coborând pe scări.
Elena se ridică sprijinindu-se de masă. Fața îi devenise albă.
— Ce ai spus?
— Mamă, ascultă…
— Nu cu tine vorbesc.
Își fixă privirea asupra Gabrielei.
— Ai ales chiar ziua mea ca să-mi distrugi sărbătoarea.
— Nu am vrut să vă rănesc.
— Atunci ce ai vrut?
— Să aflați adevărul. Să nu poată nimeni spune că am inventat.
— Șarpe ce ești!
— Mamă! strigă Mihai.
Elena se întoarse spre fiul ei.
— Taci. Și tu ești la fel de vinovat.
Apoi se uită din nou la Gabriela.
— Știi ce este cel mai rău? Că te urăsc pentru ce ai făcut, dar nu pot să te condamn cu totul.
Se lăsă pe scaun și își acoperi fața cu palmele. Toți așteptau să izbucnească, însă ea scoase doar un sunet scurt, ca un suspin sec.