— Unde ai fost?
— Am avut treburi.
— Ești absentă în ultima vreme.
— Sunt obosită.
— Am putea merge undeva în weekend. La un hotel, poate. Să ne mai schimbăm.
Gabriela îl privi îndelung. El stătea lângă aragaz, cu spatula în mână și cu tricoul lărgit la guler.
— Nu vreau.
— De ce?
— Pentru că nu vreau.
Nu fotografia Nicoletei o durea cel mai tare. Nici nota de plată. Ci ușurința cu care Mihai încerca să înlocuiască adevărul cu o excursie.
Timp de trei zile, Gabriela tăcu.
În a patra seară, deschise un dulap și scoase un caiet vechi de rețete. Între paginile îngălbenite se afla o foaie împăturită. Scrisul era al Elenei.
Era rețeta pentru plăcinta festivă cu pui, pe care soacra o numea „învârtită de sărbătoare”.
Cu cincisprezece ani în urmă, Gabriela i-o ceruse cu insistență. Elena i-o dictase la telefon, dar schimbase intenționat jumătate dintre cantități. După mai multe încercări eșuate, Gabriela reconstruise rețeta singură. În cele din urmă, plăcinta ei ieșise mai bună decât a soacrei.
Amândouă știau asta, dar niciuna nu o recunoscuse.
Pe foaie era scris: „Pentru Gabi. Să nu o pierzi.”
Gabriela deschise conversația de familie și văzu fotografia sălii de la restaurantul ales pentru aniversare.
Îi scrise lui Mihai:
„Ce-ar fi să facem petrecerea acasă? Mai intim, doar cu oamenii apropiați. Gătesc eu.”
„Glumești? Sunt patruzeci de invitați.”
„Nu trebuie să vină toți. Putem chema cincisprezece persoane.”
„Mama vrea la restaurant.”
„Propune-i. Cred că va accepta.”
Elena acceptă aproape imediat, spunând că restaurantul era scump și mâncarea nu prea bună.
Gabriela zâmbi fără veselie.
Numărul Nicoletei se afla în notițele lui Mihai, între lista de cumpărături și parola rețelei wireless.
O sună miercuri, dintr-un hol gol de la serviciu.
— Bună ziua, sunt Gabriela Popescu, soția lui Mihai Andrei.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Bună ziua… Nu înțeleg.
— Dumneavoastră sunteți Nicoleta Marin?
— Da.
— Mama dumneavoastră este Loredana?
— Da. S-a întâmplat ceva?
— Sâmbătă, soacra mea, Elena, împlinește șaizeci și cinci de ani. Și-a amintit de dumneavoastră și m-a rugat să vă invit. Spune că v-a cunoscut când erați copil.
— Ea v-a rugat?
— Da.
— Mihai știe?
— Îi voi spune eu.
Nicoleta ezită.
— Atunci vă mulțumesc. Voi veni. Să aduc ceva?
— Nu este nevoie. Doar veniți.
După ce închise, Gabriela rămase lipită cu umărul de perete. Simțea că vorbea prea calm, iar această limpezime o speria.
Vineri, începu să gătească. În bucătărie mirosea a supă de pui, ceapă și unt topit. Daria își făcea temele în camera alăturată.
— Mamă, chiar ai invitat-o pe femeia aceea?
— Da.
— Tata știe?
— Va afla.
— Dacă se enervează?
— Atunci se va enerva.
— Dacă bunica începe să țipe?
— Probabil va țipa.
— Și tu nu ți-e frică?
Gabriela își șterse mâinile de șorț.
— Ba da. Dar mi-e mai frică să trăiesc printre oameni care se prefac că nimic nu se întâmplă. Într-o zi începi să te întrebi dacă nu cumva tu ești nebună.
— Parcă ar fi un proces.
— Într-un fel, este.
— Dacă nu vreau să ies la masă?
— Rămâi în cameră.
— Nu. Voi sta lângă tine.
Plăcinta ieși frumoasă, cu crustă aurie și o mică stea tăiată în centru.
Mihai se întoarse aproape de ora zece. Gabriela stătea în fotoliul de lângă fereastră.
— Nu dormi?
— Nu încă.
— Mâine va fi o zi grea. Mama probabil va veni de dimineață. Ai făcut plăcinta?
— Două.
— Bravo, draga mea.
Se opri brusc.
— Apropo, de ce ai sunat ieri la serviciu și ai întrebat de Nicoleta?
— Nu am sunat.
— Secretara a spus că o femeie a întrebat de ea.
— Nu știu cine a fost.
Pentru prima dată în căsnicia lor, Gabriela îl minți fără să-și plece ochii.
— Ești supărată pe mine?
— Nu.
— Sigur?
— Mihai, culcă-te. Mâine vin musafirii.
El intră în pat. Gabriela îi ascultă respirația și își aminti că odinioară acel sunet îi dădea siguranță. Acum nu mai trezea decât amintiri.
Sâmbăta fu luminoasă și rece.
Gabriela se trezi la șase și pregăti masa pentru cincisprezece persoane. Scoase fața de masă albă cu albăstrele cusute de ea după nașterea Dariei, paharele moștenite de la bunică și un samovar vechi adus de Simona.
Solnița de argint o puse în mijloc, apoi o mută la dreapta și, după câteva clipe, la stânga.
— Iar te ocupi de solniță? întrebă Simona, sosind cu soțul ei, Paul, și două borcane mari de murături.
— A promis că vine la trei.
— Iar Mihai nu știe nimic?
— Nimic.
Simona o privi îndelung.
— Ești periculoasă, Gabi.
— Poate.
— Eu aș fi aruncat valizele lui Paul pe scară din prima zi.
Din sufragerie se auzi o tuse demonstrativă. Cele două surori se priviră și izbucniră într-un râs nervos.
— Ajută-mă să deschid murăturile, spuse Gabriela.
— Atât?
— Și rămâi lângă mine. Pentru orice eventualitate.
— Ce eventualitate?
— Poate nu rezist.
— Vei rezista.
Elena sosi la ora două, într-o rochie albastră și cu un buchet de garoafe. Cu ea venise vecina, doamna Rodica, o femeie masivă și veselă, care purta dantele ca pentru propria nuntă.
— Ce frumos este aici! exclamă Rodica.
— Da, e bine, aprobă Elena cu severitate.
Observă fața de masă.