— Exact asta va spune.
— Vezi? Am mai auzit toate lucrurile astea, doar că din alte motive.
Simona oftă.
— Și ce urmărești?
— Vreau ca nimeni să nu poată spune apoi că m-am înșelat sau că am interpretat greșit.
Răspunsul o surprinse chiar și pe Gabriela. Îl rostise calm, fără să-i tremure vocea.
— Gabi, începi să mă sperii.
— Și pe mine mă sperie ce simt.
După ce închise, Gabriela rămase lângă fereastră. În curte lătra un câine, iar un vecin își încălzea mașina. Administratorul blocului, nea Vasile, curăța zăpada de pe alee cu mișcări lente și egale.
Pentru prima dată în douăzeci de ani de căsnicie, Gabriela nu voia să discute cu nimeni. Avea nevoie să gândească singură.
— Mamă, de ce stai pe întuneric? întrebă Daria din ușă.
— Privesc afară.
— Ce?
— Curtea.
Fata ezită, apoi își coborî ochii spre papucul căruia îi căzuse ciucurele.
— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
Gabriela se întoarse.
— În decembrie l-am văzut pe tata la mall. Era cu o femeie. Stăteau la cafenea și el o mângâia pe mână.
În cameră se făcu liniște. Din bucătărie se auzea doar picurul robinetului.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică. M-am gândit că te va durea. Apoi mi-am spus că poate nu am văzut bine.
— Nu, draga mea. Ai văzut foarte bine.
Daria se apropie și o îmbrățișă strâns, cu disperarea copilului care își caută adăpostul.
— Tu să nu pleci, te rog.
— Unde să plec? Apartamentul este al meu.
Locuința fusese moștenită de Gabriela de la bunica ei cu doi ani înainte de nuntă. Când Mihai intrase prima dată pe ușă, toate lucrurile lui încăpeau într-o geantă și într-o chitară la care nu cântase niciodată.
Gabriela nu uitase niciodată acest lucru.
Duminică, familia mersese, ca de obicei, la Elena.
Soacra locuia într-un bloc vechi, la marginea orașului. Apartamentul de două camere era la parter, cu covoare pe pereți și o vază mare de cristal deasupra televizorului. În aer mirosea mereu a varză călită și dafin.
Elena îi întâmpină în ușă.
— Iar ați întârziat.
— Mamă, a fost aglomerație, spuse Mihai și o sărută.
— La voi mereu e aglomerație. Pe vremuri oamenii știau să circule.
— Bună ziua, Elena.
— Bună, dragă. Descălțați-vă, am spălat pe jos.
Pe masă erau salată de boeuf, chiftele, cartofi copți, piftie și plăcintă cu varză. Mihai întinse mâna spre plăcintă.
— Te-ai spălat pe mâini? întrebă mama lui.
— Sigur.
— Nu mă minți. N-am auzit apa.
Elena îi privi apoi chipul Gabrielei.
— Ești cam palidă. Te-ai îmbolnăvit?
— Nu, sunt bine.
— Arăți de parcă nu vezi soarele. Mihai, uită-te la nevastă-ta, se stinge în picioare și tu nu observi nimic.
— Mamă, ajunge.
— Eu spun adevărul. La vârsta ei eu munceam, găteam și îmi întâmpinam bărbatul cum se cuvine.
Gabriela mânca în tăcere.
— Apropo, am o veste, continuă Elena. M-a sunat zilele trecute Loredana Marin, prietena mea din Brașov. Fiica ei, Nicoleta, s-a mutat aici și lucrează în compania voastră, Mihai. Ai întâlnit-o?
Furculița lui Mihai tremură abia vizibil.
— Da. E în alt departament.
— Foarte bine. Invit-o la aniversarea mea. E singură într-un oraș străin.
— Mamă, vor fi deja patruzeci de oameni.
— Și ce dacă? Am promis mamei ei că voi avea grijă de fată.
Gabriela își așeză lingura pe masă.
— Cum spuneai că o cheamă?
— Nicoleta Marin. Ce fată frumoasă a devenit! Cu mulți ani în urmă m-am gândit că ar fi potrivită pentru Mihai.
La masă se lăsă tăcerea.
— Mamă, eu eram deja cu Gabriela.
— Vorbeam despre trecut, nu te mai agita.
Elena începu să împartă compotul. Mihai se înroșise, evita privirea soției și scormonea fără rost în farfurie.
Atunci Gabriela înțelese ceva esențial: Mihai nu se temea cel mai mult că soția va descoperi amanta. Se temea că mama lui va afla.
Ea își protejase toată viața soțul. El își protejase, înainte de orice, mama.
După aceea, Gabriela merse la un avocat.
Biroul se afla într-o clădire veche, iar avocata se numea Felicia Ardelean. Avea părul scurt, ochelari prinși cu un lanț și o voce calmă.
— Căsătorie înregistrată în 2005. Un copil minor. Apartamentul?
— Este al meu. L-am moștenit înainte de căsătorie.
— Atunci rămâne proprietatea dumneavoastră. Mașină?
— Pe numele lui Mihai, cumpărată după nuntă.
— Intră la bunuri comune. Mai există ceva?
— Economii într-un cont comun.
Felicia o privi peste ochelari.
— V-ați hotărât să divorțați sau doar vă informați?
— Încă nu știu.
— Cu un copil minor, divorțul se pronunță prin instanță. Pentru un copil, pensia este de regulă un sfert din venitul părintelui. Unde va locui fiica?
— Cu mine.
— Soțul se va opune?
— Nu-i place să se certe. Face doar ce îi convine, după aceea.
— Aveți dovezi ale infidelității?
— Fotografii, nota de plată și mesajele.
— Aveți grijă. Nu folosiți în mod neglijent corespondența obținută dintr-un cont străin.
— Înțeleg.
— Ce vă doriți, de fapt?
Gabriela privi podeaua.
— Să nu sufere Daria. Și să se termine totul cu demnitate.
— Demnitatea nu arată la fel pentru toată lumea, spuse Felicia. Eu pot avea grijă de partea legală. Restul depinde de dumneavoastră.
În aceeași seară, Mihai o întâmpină în bucătărie, făcându-și ouă pe tigaia comună.