— Tatăl tău m-a obligat să-i promit că îți voi spune unde mergeam cu adevărat.
Primul meu gând a fost aproape absurd. Mi-am imaginat cazinouri, prânzuri clandestine sau vreun mic act de rebeliune pe care tata îl ascunsese fiindcă știa cât de mult îmi făceam griji pentru el.
Aproape am zâmbit.
— Nu eram doar șoferul lui, a continuat Mihai.
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Locurile unde mergeam aveau importanță. Dar și mai important era ce făceam acolo.
Ploaia se întețea.
Am băgat plicul sub haină și l-am întrebat ce voia să spună.
Mihai și-a coborât privirea spre mormânt.
— Cu Ioana n-am mai vorbit de ani de zile, a început el. Iar când încă vorbeam, de cele mai multe ori ne certam.
Ioana era singurul lui copil.
Mi-o aminteam adolescentă, inteligentă și tăioasă, cu răspuns pentru orice. La un moment dat își vopsise pereții camerei în negru și declarase că, dacă tatăl ei nu înțelege de ce, atunci tocmai el era motivul pentru care îi vopsise așa.
După facultate plecase. Ce se întâmplase ulterior între ea și Mihai nu-mi povestise nimeni.
Mihai mi-a spus că tata observase un lucru.
De fiecare dată când eu vorbeam despre copiii mei, Mihai devenea brusc tăcut.
La început, refuzase categoric să explice.
Într-o joi, tata îl întrebase direct:
— Ce-ai făcut?
— De unde ai tras concluzia că eu am făcut ceva? Nu e vina mea. Știi și tu cât e de încăpățânată.
— În primul rând, pentru un om nevinovat te aperi cu o energie impresionantă.
Mihai se enervase îngrozitor.
N-a vrut să spună mai mult.
Dar tata avea un talent special de a se agăța de o întrebare până când celălalt ceda.
— În a treia joi în care tatăl tău m-a bătut la cap, am capitulat, mi-a spus Mihai, ștergându-și colțul ochiului. I-am povestit despre toate observațiile răutăcioase pe care i le făcusem Ioanei despre serviciul ei, alegerile ei, familia ei. Eu credeam că încerc s-o îndrept. Adevărul era că îmi era dor de ea. Nu venea niciodată la mine atât de des cât veneai tu la tatăl tău.
Și-a trecut din nou palma peste ochi.
— Era cât pe ce să-l lovesc când mi-a spus: „Ai pierdut multe, Mihai. Ți-ai pierdut fiica și aproape ai pierdut și șansa de a te împăca cu ea. Doamne, omule.”
În dimineața aceea, tata îi ordonase să meargă la biblioteca municipală.
Mihai aproape întorsese mașina din drum.
Totuși, ajunseseră la bibliotecă.
Acolo, o bibliotecară răbdătoare îl învățase pe Mihai cum să trimită fotografii de pe telefon, cum să înregistreze mesaje video și chiar cum să folosească emoticoane fără ca fiecare dintre ele să pară o nouă formă de reproș.
Tata stătuse lângă el, atent la fiecare explicație.
Ori de câte ori Mihai protesta, îl auzea spunând:
— Ioana a învățat o mulțime de lucruri în viață ca să obțină aprobarea ta. Poți și tu să înveți ceva pentru ea.
Când Ioana fusese mică, Mihai îi făcea rulouri cu scorțișoară.
Săptămâna următoare, tata îl pusese să oprească la magazinul unei brutării.
Au cumpărat făină, drojdie, scorțișoară și o cantitate de unt suficientă cât să îngrozească orice cardiolog.
Mihai nu mai pregătise rulouri de scorțișoară din ziua în care fiica lui plecase.
Au început să exerseze în bucătăria tatei.
Iar lucrurile au mers exact atât de prost pe cât era de așteptat.
— Cuptorul ăsta nenorocit e de vină! Trebuia schimbat acum zece ani! mârâise Mihai.
Tata îi răspunsese calm:
— Cuptorul nu putea să uite să pornească cronometrul.
Până seara, Mihai era deja la capătul răbdării.
Apoi venise partea cea mai grea: înregistrarea scuzelor.
Prima variantă o făcuse chiar în mașină.
Tata o ascultase, clătinase din cap și ștersese înregistrarea.
Mihai încercase din nou la prânz.
Tata o ștersese și pe aceea.
Până seara, Mihai explodase.
— Ce vrei, de fapt, de la mine?
Răspunsul tatei fusese simplu:
— Nu te mai apăra. Spune-i doar de ce este importantă pentru tine.
Mihai mi-a spus că tata repetase propoziția aceea de atâtea ori, încât uneori încă o auzea în minte fără să vrea.
Mi-am coborât privirea spre plic.
— Înăuntru sunt scrisorile, mi-a explicat el. Le-am scris pentru Ioana și n-am avut curaj să le trimit.
Îi citise fiecare variantă tatei.
Tata îi spunea unde suna arogant, unde formularea părea o acuzație mascată și unde, în sfârșit, se simțea ceva adevărat.
Ultima scrisoare nu avea nicio corectură.
Tata îi spusese că era gata.
Mihai, totuși, nu fusese în stare s-o trimită.
Am încercat să-i dau plicul înapoi.
— Tatăl tău mi-a lăsat instrucțiuni foarte clare, a continuat Mihai. După moartea lui, tu trebuia să te asiguri că termin ceea ce am început împreună.
Am simțit cum îmi urcă furia în piept.
Îmi îngropasem tatăl cu mai puțin de o oră înainte, iar acum Mihai îmi încredința o misiune legată de problemele unei alte familii.
Am refuzat plicul.
— Nu. Astăzi nu pot face asta în locul tău.
Mihai a dat din cap, fără să se supere.
— Mai este ceva acolo, a spus. Un bilet pentru tine.
Am rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi am desfăcut plicul.
Cum aș fi putut refuza ultima ocazie de a mai auzi, într-un fel, vocea tatălui meu?
„Băiatul meu,