— Spui lucruri îngrozitoare.
— Tu ai făcut lucruri îngrozitoare.
Am intrat în dormitor și am închis ușa. Tremuram. Voiam să sparg oglinda, să rup ceva, să sfâșii toate cămășile lui. În loc de asta am deschis dulapul — doar ca să iau o geantă — și pe raftul de sus, într-un colț, am văzut o pungă de la un magazin de lenjerie.
Nouă. Curată. Nu era a mea.
Am scos-o. Înăuntru se afla un set de dantelă bej-deschis. Clar nu mărimea mea. Frumos, scump. Sigur nu genul de lucru pe care îl cumperi unei soții cu care „totul e rău de mult”.
Mi s-au făcut mâinile de gheață.
Când m-am întors în bucătărie, Mihai stătea la masă cu o față de parcă eu îl prinsesem pe el făcând ceva neplăcut.
Am aruncat punga în fața lui, fără un cuvânt.
A pălit.
— Ce e asta?
Nu a răspuns.
— E pentru ea? am întrebat. Se schimba aici? În dormitorul nostru?
— Iulia…
— Răspunde!
— L-am cumpărat de mult. Nu am apucat să i-l dau.
— Și l-ai ascuns în dulapul nostru? Acolo unde sunt lucrurile mele? Acolo unde dormim?
În capul meu ceva s-a rupt. Am apucat ceașca gri de pe masă și am aruncat-o în perete. S-a făcut țăndări. Motanul a țipat sălbatic din cameră. Mihai a sărit în picioare.
— Ai înnebunit?
— Da, am spus. Se pare că, în sfârșit.
A făcut un pas spre mine, parcă voia să ia punga, dar m-am retras.
— Să nu te apropii.
— Liniștește-te.
— Pe ea s-o liniștești. Poate îi place tonul ăsta al tău calm. Din câte se vede, s-a obișnuit deja cu multe aici.
El s-a așezat iar și s-a uitat în podea.
Am scos telefonul și am sunat-o pe Andreea, prietena mea.
— Andreea, pot să vin la tine? am întrebat atât de calm, încât m-am mirat și eu.
Ea a înțeles imediat că se întâmplase ceva.
— Sigur. Unde ești?
— Acasă. Deocamdată.
Am închis și m-am întors spre Mihai.
— Ai o oră. Ori pleci singur, ori îl sun pe fratele tău și vine să te ia cu tot cu lucruri. Mi-e indiferent.
— Și casa mea este.
— A fost.
— Nu rezolvăm nimic așa.
— Dar ce mai e de rezolvat? Ea venea aici. Tu te culcai cu ea. Tu mințeai. Totul este deja rezolvat.
M-a privit deodată aproape iritat.
— Și tu aveai de mult nemulțumiri față de mine.
— Nemulțumiri? Nici nu mi-a venit să cred. Acum încerci să prezinți asta ca pe o criză de cuplu? De parcă am ajuns amândoi cumva aici?
El tăcea.
— Nu, Mihai. Nu „noi”. Tu singur ai adus o femeie străină în casa mea.
Am ieșit pe hol, am coborât de pe dulap vechiul lui troler și l-am pus pe podea.
I-am strâns lucrurile fără să vorbesc. Le aruncam toate la grămadă: cămăși, blugi, șosete, aparatul de ras. La început a încercat să mă oprească, apoi m-a urmat prin apartament, iar în cele din urmă s-a așezat pe marginea canapelei și s-a uitat.
La a treia cămașă am simțit deodată miros de parfum străin. Abia perceptibil. Dulceag, rece. Și atunci am mai înțeles ceva: nu era prima descoperire întâmplătoare.
Doar că înainte găsisem mereu explicații.
Miros străin — magazin, birou, metrou.
Fir blond — serviciu, colege, transport.
Bon necunoscut — buzunar încurcat.
Întârziere — inventar.
Telefon închis — conversații de serviciu.
O femeie poate să nu vadă adevărul foarte mult timp nu fiindcă este proastă. Ci fiindcă adevărul costă prea mult. Iar dacă îl recunoști, trebuie să-ți schimbi toată viața.
Când trolerul era aproape plin, cineva a sunat la ușă.
Am încremenit amândoi.
Am deschis.
Pe palier stătea doamna Aurelia, cu o farfurie de plăcinte acoperită cu un șervet.
Mi-a văzut fața umflată, l-a văzut pe Mihai pe hol, trolerul de lângă picioarele lui — și a înțeles totul într-o clipă.
— Vai, a spus încet.
Am luat farfuria de la ea.
— Mulțumesc. Chiar la timp.
A ezitat, apoi și-a coborât glasul:
— Iulia dragă… iartă-mă. Ieri te-am întrebat și pe urmă toată seara nu mi-am găsit locul. Eu chiar am crezut că știi.
Asta a fost tot.
Ultimul ac a intrat atunci.
Nu când am văzut amanta. Nu când el a recunoscut. Ci când vecina a rostit fraza aceea.
Am crezut că știi.
Adică pentru ceilalți, totul era deja aproape o realitate stabilită. Desigur, ce mare lucru: eu doar știam că, în timp ce sunt la serviciu, în casa mea vine amanta soțului meu.
Am dat încet din cap.
— Acum știu.
Mihai a luat trolerul și a pornit spre lift fără să ridice ochii. Doamna Aurelia s-a lipit de perete ca să-i facă loc. El nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la ea. Ușile liftului s-au închis, și abia atunci vecina a întrebat încet:
— Venea de mult pe la voi?
M-am uitat la ea.
— Se pare că mai des decât stăteam eu acasă.
Doamna Aurelia s-a înroșit.
— Sinceră să fiu… la început nici nu mi-am dat seama care dintre voi e soția.
Și atunci am început să plâng.
Nu și-a dat seama care dintre noi e soția.
Adică tot timpul acesta, prin casa mea umblase o femeie care semăna cu mine îndeajuns încât unor străini să nu le fie limpede cui îi aparține, de fapt, viața aceea.
Iar eu, stăpâna acelei vieți, fusesem ultima care observase.
Noaptea am stat singură în bucătărie. În fața mea erau plăcintele, de care nu mă atinsesem. Motanul mi se freca de picioare și privea nedumerit spre hol, de parcă nu înțelegea unde dispăruse unul dintre oamenii lui.