Am privit încet prin bucătărie. Zaharnița nu era unde stătea de obicei.
Pe frigider era un magnet de la o cafenea în care eu și Mihai nu fuseserăm niciodată.
Pe spătarul scaunului era o pătură pe care eu o puneam mereu în cameră — însemna că cineva stătuse aici mult, comod, ca acasă.
Urmele erau peste tot.
Nu stridente. Mici. Tocmai de aceea nu le observasem. Fiindcă femeia străină intrase în casa mea nu ca o hoață, ci ca o a doua versiune a mea.
Am scos fața de pernă, am smuls prosopul din baie, am aruncat șervețelele. I-am strâns mărunțișurile într-o pungă. Sub pat am mai găsit o agrafă. La gunoi. Cele două cești — tot acolo.
Apoi am obosit și m-am așezat direct pe podea, în hol.
Telefonul era lângă mine. Pe ecran a apărut un mesaj de la Mihai:
„Hai să vorbim când te liniștești.”
Mă uitam la cuvintele acelea și nu simțeam decât un singur lucru — o scârbă rece, curată.
Nu „iartă-mă”.
Nu „sunt vinovat”.
Nu „ce pot să fac”.
Ci „când te liniștești”.
De parcă problema nu era ceea ce făcuse el, ci reacția mea prea puternică.
Am șters mesajul și i-am blocat numărul.
Apoi am stat mult în întuneric, până când am înțeles un lucru.
Tot anul acesta trăisem ca și cum viața mea ar fi fost o încăpere de trecere. Nu camera principală. Mai degrabă holul. Un loc în care poți să obosești, să te schimbi, să mănânci pe fugă și să pleci din nou să servești pe cineva. Soțul, serviciul, gospodăria, creditul, motanul, rudele, listele nesfârșite de lucruri de făcut.
Nu îmi mai cumpărasem de mult ceva frumos doar pentru mine. Nu mă mai privisem de mult cu interes.
Nu mă mai întrebasem de mult ce vreau eu, exact eu.
Și poate tocmai de aceea fusese atât de ușor să fie strecurată încă o femeie în viața aceea. Aproape asemănătoare, aproape la fel. Doar mai proaspătă, mai ușoară, mai comodă.
Vecina o luase drept sora mea, iar soțul meu, se pare, drept o versiune îmbunătățită a mea.
Gândul acesta ar fi trebuit să mă distrugă. Dar, nu știu de ce, nu m-a distrus. M-a înfuriat.
Dimineața m-am trezit din cauza liniștii.
Mihai nu era. Nimeni nu foșnea în baie, nu trântea cana, nu își căuta șosetele, nu bombănea despre cafea și nu mergea prin apartament cu pașii aceia cu care mă obișnuisem atât de mult, încât nu îi mai auzeam.
Pe a doua pernă nu era nicio urmă. În cuier — nicio geacă a lui. Pe noptieră — niciun mărunțiș de-al lui.
Bucătăria era plină de soare și părea cumva nouă. Ca după un incendiu care arsese tot ce era inutil, lăsând în urmă spațiu gol, iar tu încă nu știi dacă trebuie să jelești sau ai voie deja să respiri.
Mi-am făcut cafea și, pentru prima dată după mult timp, am scos ceașca bună. Cea pe care o păstram „pentru musafiri”. Albă, subțire, cu desen albastru. Prostește, poate. Dar tocmai asta mi s-a părut important.
Motanul stătea întins pe pervaz. Telefonul tăcea.
La nouă dimineața a bătut cineva din nou la ușă.
Pentru o secundă, inima mi-a căzut. Dar era doamna Aurelia.
— M-am gândit, a spus ea, întinzându-mi o caserolă. Am făcut budincă de brânză. Probabil n-ai mâncat nimic.
Am luat caserola și, pe neașteptate, am zâmbit.
— Mulțumesc.
A stat puțin nehotărâtă, apoi a spus încet:
— Iulia dragă, să fii tare. Și să știi… mai bine un adevăr groaznic decât așa ceva.
Am dat din cap.
Când am închis ușa, mi-am surprins reflexia în oglindă.
Aceeași eu. Aceleași cearcăne sub ochi. Același păr prins cum s-a nimerit. Același tricou vechi. Dar privirea era deja alta.
Nu fericită. Nu.
Doar fără așteptare. Fără acel obicei feminin tăcut de a netezi, de a suporta, de a explica totul prin oboseală, criză, fire grea, rătăcire bărbătească, perioadă complicată.
Mă durea. Foarte tare. Dar odată cu durerea venise și altceva. Înțelegerea că nu se întâmplase degeaba.
Ieri nu plecase din casa mea doar soțul meu.
Ieri ieșise din casa mea omul care, timp de o jumătate de an, îmi împărțise viața cu o altă femeie și, în tot acest timp, crezuse că cel mai mare scandal ar fi fost dacă eu ridicam vocea.
Eu am rămas.
Și, într-adevăr, nicio soră nu am avut vreodată.
În schimb, slavă Domnului, în casa mea nu mai există nici a doua soție.