Nu pentru că aș fi așteptat conștiință de la ea. Ci pentru că așa funcționează aproape întotdeauna. Pentru amantă, soția rareori este om. Soția e o împrejurare. Fundal. O formalitate care se prelungește prea mult. Femeia cu care „totul s-a terminat de mult”, dar care, dintr-un motiv oarecare, continuă să facă supă și să plătească internetul.
M-am uitat la Mihai.
— Între noi era rău de mult?
El tăcea.
— Iar eu, se pare, nu fusesem anunțată.
— Iulia, e complicat.
— Nu. Tocmai că e foarte simplu. Te culcai și cu mine, și cu ea. Asta e toată complicația.
Corina s-a îndreptat brusc, de parcă hotărâse măcar acum să-și păstreze demnitatea.
— Nu vreau să particip la discuția voastră.
— Dar participați deja, am spus. Și de mult. Chiar vă așezați pantofii frumos la ușă, aproape ca o stăpână.
Atunci Mihai a ridicat vocea brusc:
— Ajunge! Amândouă.
Am tăcut. Până și motanul, care stătuse până atunci în pragul bucătăriei, a fugit în cameră.
Mihai respira greu și se uita în masă.
— Da, am o relație cu Corina. Da, de mult. Da, a fost aici. Și acum ce facem?
Nu mi-a venit să cred că spusese exact așa.
— Și acum ce facem?
— Ce vrei? Scandal? Să spargi farfurii? Să audă vecinii?
Mă uitam la el și simțeam aproape fizic cum moare în mine ultimul lucru care îl mai lega de omul cu care mă măritasem cândva.
— La ce bun? am repetat. Tu mă întrebi serios la ce bun faptul că am aflat că soțul meu își aduce amanta în casa noastră de o jumătate de an?
— Nu am vrut să te rănesc, a spus el.
Corina a adăugat încet:
— Așa este.
M-am întors spre ea atât de lent, încât s-a speriat singură.
— Nu vi se pare că în fraza asta dumneavoastră sunteți cam în plus?
A pălit, dar tot a răspuns:
— Eu doar…
— Nu. Dumneavoastră nu „doar”. Dumneavoastră de o jumătate de an nu mai sunteți „doar”. Sunteți o femeie străină în apartamentul meu. Și dacă tot vorbim sincer, să nu-mi spuneți că nu ați vrut să răniți pe nimeni. Oamenii care nu vor să rănească nu se culcă cu soțiile altora.
Ea s-a uitat la Mihai. Nu la mine. La el.
Și în clipa aceea am înțeles definitiv.
Ea nu mai era aici întâmplător. Se obișnuise deja să se uite spre el, să-i aștepte decizia. Să creadă că persoana principală din cameră este el.
Iar eu ajunsesem deodată în plus în propria mea bucătărie.
— Plecați, am spus.
— Iulia… a început Mihai.
— Nu. Acum vorbesc eu. Plecați. Amândoi.
— Și apartamentul meu este.
— Deocamdată da. Dar astăzi ieșiți amândoi de aici.
El s-a încruntat.
— Nu exagera.
Am râs de-a dreptul de atâta tupeu.
— Eu exagerez? Tu îți aduci amanta în casa mea de o jumătate de an, iar eu exagerez?
Corina și-a pus în sfârșit paltonul.
— Mihai, eu plec.
El a tresărit, de parcă voia s-o oprească, și mie mi s-a întunecat privirea.
Voia s-o oprească. Pe ea. În casa mea.
Ea a ieșit în hol. Am auzit-o cum se încalță. Calm, încet. Ca o musafiră care doar a stat puțin prea mult. Peste o secundă, ușa s-a închis.
Am rămas singuri.
Și abia atunci mi s-a făcut cu adevărat frică. Pentru că e mai ușor să urăști femeia străină. Ea este invazia.
Dar lângă mine, în bucătărie, rămăsese soțul meu. Omul cu care trăisem cincisprezece ani. Cel care știa că mi-e teamă să merg noaptea cu mașina, că urăsc ceapa crudă, că plâng la cântece vechi, că arăt îngrozitor când am febră.
Cel care mă văzuse după pierderea sarcinii, după moartea tatălui meu, după operație, după credite, după certuri și nopți fără somn. Și tocmai omul acesta adusese jumătate de an o femeie străină acolo unde stăteau papucii mei.
M-am așezat și mi-am acoperit fața cu palmele.
— Iulia…
— Nu-mi spune așa.
— Nu am vrut să afli în felul ăsta.
— Dar cum? Printr-o felicitare? Printr-un mesaj? Sau așteptai ziua în care ea avea să-mi deschidă singură ușa?
El și-a încleștat maxilarul.
— Totul a mers prea departe.
— Și cum a început? Întâmplător? A căzut ea peste tine în drum spre depozit?
— Nu face asta.
— Nu-mi spui tu ce să fac. Te culcai cu mine după ea?
Și-a ferit privirea.
A fost suficient.
Am simțit cum mi se ridică greața în gât.
— Ieși afară.
— Hai să ne liniștim și să vorbim.
— E târziu. Trebuia să vorbim acum șase luni. Ieși afară!
S-a ridicat și el.
— Nu am unde să merg acum.
M-am uitat fix la el și, pentru o clipă, nici nu mi-am găsit cuvintele.
— Nu ai la cine? am întrebat. Ciudat. Eu aveam impresia că ai chiar unde.
S-a strâmbat.
— Nu răstălmăci.
— Eu răstălmăcesc? Tu ai trăit o a doua viață pe la spatele meu, iar acum îmi ceri să nu răstălmăcesc?
A oftat greu și a spus cu o oboseală prostească:
— Nu am vrut să fie așa…
Și în momentul acela am înțeles perfect de ce unele femei aruncă farfurii în soți. Nu pentru că ar fi isterice. Ci pentru că, la un moment dat, în fața lor stă un om care a distrus totul și vorbește despre sine de parcă ar fi greșit, din neatenție, o stradă.
— Ba da, am spus. Chiar ai vrut. Oamenii se încurcă în sentimente. Tu ți-ai aranjat totul foarte comod: soția seara, amanta ziua. Una îți spală șosetele, cealaltă lasă ruj coral pe șervețele. Foarte comod.
S-a așezat la loc, ca și cum l-aș fi lovit.