Pe comodă, lângă cheile mele, zăceau ochelari de soare cu ramă subțire, aurie.
Când am intrat în bucătărie, au tăcut amândoi.
Mihai stătea lângă fereastră. Ea era așezată la masă, iar în fața ei se afla, într-adevăr, ceașca mea albă cu toarta ciobită.
La început nici nu m-am uitat la ei, ci la ceașca aceea. Probabil că mintea nu poate primi totul dintr-odată și se agață de un obiect.
Apoi am ridicat privirea.
Femeia s-a ridicat.
— Bună ziua, a spus ea.
Și din cauza acelui „bună ziua” politicos mi-a venit s-o lovesc. Pentru calmul ei, pentru reținere, pentru corectitudinea aproape profesională. Tocmai asta era cel mai îngrozitor. De parcă nu venise la soțul meu, ci să discutăm despre ședința asociației de proprietari.
— Cine e? am întrebat, uitându-mă numai la Mihai.
El a albit atât de tare, încât pistruii de pe nas i s-au văzut mai clar.
— Iulia, ascultă-mă…
— Cine e?
Femeia și-a mutat privirea de la el la mine.
— Cred că ar fi mai bine să plec.
Avea voce moale, plăcută, bine așezată. La astfel de femei, chiar și ticăloșia sună ca o propunere rezonabilă.
— Nu, am spus. Dacă tot ați intrat aici cu atâta siguranță, mai stați puțin.
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Iulia, hai să nu facem scenă.
Atunci ceva în mine a făcut clic.
Exact în clipa în care el mi-a cerut să nu fac scenă în propria mea casă.
— Să nu fac scenă? am repetat foarte încet. În apartamentul meu stă o femeie străină, vecina o ia drept sora mea, iar tu îmi ceri să nu fac scenă?
Femeia și-a luat geanta.
— Chiar cred că e mai bine să plec.
— Cum vă numiți? am întrebat.
A ezitat doar o secundă.
— Corina.
— Sigur că da, Corina, am spus. Vi se potrivește.
Mihai s-a strâmbat.
— Iulia, încetează.
— De ce? Doar voiai fără scenă. Hai să vorbim calm. De câte ori a fost aici?
El tăcea.
M-am uitat la ea.
— De câte ori?
Ea și-a coborât ochii. Iar mișcarea aceea mi-a spus mai mult decât orice cuvânt. Așa nu își feresc privirea oamenii care au venit întâmplător o singură dată. Așa fac cei care și-au permis deja prea mult și nu mai știu cum să pară modești din nou.
— Nu e nevoie, a spus Mihai.
— De ce nu e nevoie? De adevăr?
M-am dus la chiuvetă, am luat șervețelul de ieri cu urma de ruj și l-am aruncat pe masă.
— E al dumneavoastră?
Corina și-a strâns buzele.
— Nu sunt obligată să…
— Sunteți. Din moment ce beți ceai în bucătăria mea.
Am deschis ușa de la baie.
— Iar firele dumneavoastră de păr le-am spălat ieri în chiuvetă. Și prosopul tot dumneavoastră îl atârnați strâmb.
Mihai a expirat brusc.
— Iulia!
— Ce „Iulia”? Vrei să spui că nu e adevărat?
Ea stătea în fața mea — îngrijită, adunată, frumoasă în felul acela corect, lustruit, pentru care eu nu mai avusesem de mult nici bani, nici putere, nici permisiune lăuntrică. Manichiură, inel subțire, parfum ușor și scump. Până și geanta era exact genul de geantă pe care eu îmi dorisem de mult s-o cumpăr, dar am tot amânat: „mai târziu, când vom avea bani în plus”.
Și cel mai dureros era faptul că vecina nu greșise. Femeia chiar semăna cumva cu mine. Nu la față, nu literalmente. Dar ca tip, ca siluetă, ca fel de a-și ține capul. Chiar și vârsta părea aproape aceeași cu a mea, doar că ea arăta ca o versiune îmbunătățită. Cea care aș fi putut fi eu dacă aș fi dormit opt ore pe noapte, dacă nu aș fi economisit mereu pe seama mea și dacă nu aș fi purtat aceiași blugi ani la rând.
Asemănarea aceea aproape m-a făcut să vomit.
— Seamănă cu mine, i-am spus soțului meu.
El a tresărit.
— Iulia, asta nu contează acum.
— Ba contează enorm. De asta doamna Aurelia a crezut că e sora mea. Ai căutat-o anume așa?
— Ajunge.
— Nu, nu ajunge. Răspunde. Căutai o a doua eu? Doar mai tânără? Mai suplă? Mai comodă?
Corina și-a ridicat bărbia.
— Asta deja e jignitor.
M-am uitat la ea.
— Jignitor este când o femeie străină stă în bucătăria mea și vorbește despre jignire. Nu, nici măcar jignitor. E murdar.
Mihai a spus deodată, cu o voce înfundată:
— Da, vine aici de mult.
Nu am înțeles imediat ce auzisem.
— Ce?
Și-a trecut palma peste față.
— De câteva luni.
— Câte, mai exact?
— Din ianuarie.
Era iunie.
O jumătate de an.
O jumătate de an, o femeie străină intrase în casa mea.
O jumătate de an, altcineva știuse cum scârțâie parchetul din hol, unde sunt lingurile, care ochi de aragaz fierbe mai repede apa, în ce cană îmi las dimineața cafeaua neterminată.
Am început deodată să râd. Tare, urât, nervos. Așa râd oamenii care nu mai au nimic înăuntru cu care să-și țină chipul întreg.
— Din ianuarie? Adică am petrecut Revelionul împreună, în februarie mi-ai dăruit o oală electrică, în martie am mers la mama ta, în aprilie ne certam dacă să zugrăvim balconul, iar din ianuarie tu o aveai deja pe ea? Și o aduceai aici?
— Nu mereu aici, a spus el repede.
M-am uitat la el în așa fel, încât a tăcut.
— Doamne, ce noblețe.
Corina a strâns cureaua genții.
— El mi-a spus că între voi era rău de mult.
A fost a doua palmă din seara aceea.