— Foarte amuzant, am spus.
— Da, a răspuns el.
Și atât.
Nicio pauză. Nicio întrebare. Nici cea mai mică urmă de interes. De parcă îi spusesem că iar s-a ars becul de pe scară.
În baie, când m-am spălat pe mâini, am observat că prosopul meu atârna strâmb, ca și cum fusese pus la loc în grabă. Pe polița de sticlă de lângă periuțele de dinți se afla un fir lung de păr deschis la culoare.
Eu sunt brunetă, mă vopsesc castaniu.
Păr deschis avea mama mea, dar mama nu venise pe la noi în timpul zilei și nu scotocise prin baia mea.
Am ridicat firul spre lumină. Lung, subțire, aproape auriu.
— Ce faci acolo, ai rămas blocată? a întrebat Mihai de dincolo de ușă.
— Nimic, am răspuns și am lăsat firul să curgă în chiuvetă.
La cină aproape că nu am mâncat. Mihai îmi povestea despre un furnizor nou care întârziase livrarea, despre șeful idiot, despre șoferul care iar încurcase niște acte. Eu dădeam din cap când trebuia și mă gândeam la un singur lucru: dacă o femeie fusese în apartamentul nostru în timpul zilei, atunci stătuse aici. În bucătăria asta.
Poate își sprijinise cotul pe masa noastră, poate privise pe fereastra asta, poate chiar râsese la poveștile lui despre serviciu, pe care eu le auzisem deja de o mie de ori.
Și cel mai grețos nu era nici măcar asta. Ci faptul că imaginația mea a început prea repede să completeze tabloul. Ceașca ei. Părul ei. Rujul ei. Parfumul ei. Mâinile ei pe blatul meu. Chipul ei în oglinda mea.
Noaptea aproape că nu am închis ochii.
Mihai dormea lângă mine și respira regulat, greu, cunoscut. Cu treisprezece ani în urmă, sunetul acela mă liniștea mai bine decât orice pastilă.
Stăteam cu fața spre perete și îmi aminteam ultimele luni. Sau, mai bine spus, mintea mea scotea singură la suprafață detalii și căuta potriviri. Întârzierile lui la serviciu. Parfumul nou — scump, deloc genul pe care și-l cumpăra el de obicei. Cămașa pe care nu i-o mai văzusem înainte. Iritarea lui când, într-o seară, îi luasem telefonul doar ca să văd cât e ceasul, iar el îmi spusese tăios: „Iulia, nu mai umbla prin el.”
Atunci mă duruse tocmai formularea. Nu „nu-l atinge”, nu „am treburi de serviciu acolo”, ci „nu mai umbla prin el”. Ca și cum eu devenisem deja ceva umilitor. O femeie care verifică. Care bănuiește. Acea soție nervoasă de care bărbații ajung, inevitabil, să ascundă câte ceva.
Eu nu îi verificasem niciodată telefonul. Niciodată nu-i scotocisem prin buzunare. Nu căutasem bonuri. Mi se păruse mereu că, dacă ajungi să faci asta, totul s-a terminat deja, doar că mai lungești inutil agonia.
Dimineața, el a plecat înaintea mea. M-a sărutat pe tâmplă, mi-a amintit să nu uit să plătesc internetul și mi-a spus că seara va întârzia — era inventar la depozit.
La serviciu am stat până la prânz ca sub apă. Într-un e-mail am greșit data, în cafea am pus sare în loc de zahăr. Apoi m-am trezit privind de aproape zece minute aceeași celulă dintr-un tabel și gândindu-mă la urma coral de pe șervețel.
La ora unu nu am mai rezistat și am sunat pe telefonul fix. Aproape că nu-l foloseam, dar nu-l desființasem — soacra mea avea obiceiul să sune doar acolo.
Nu a răspuns nimeni.
După zece minute am sunat iar.
Ocupat.
Bineînțeles, asta putea să nu însemne nimic. Absolut nimic. Dar în mine se produsese deja ceva ce mai târziu nu se mai poate anula: bănuiala primise confirmare, chiar dacă una minusculă.
Am rămas la birou până la patru și am plecat, mințind că mă doare capul. M-am așezat într-o cafenea vizavi de blocul nostru — într-un loc din care vedeam intrarea. La început mi-a fost rușine. Apoi mi-a fost scârbă. Pe urmă nu mi-a mai păsat.
Stăteam la fereastră, mă prefăceam că mă uit în telefon și mă simțeam o proastă desăvârșită. Aproape patruzeci de ani. Femeie adultă, contabilă, plătesc credit, îmi planific vacanțele după reduceri, îi cumpăr mamei medicamente de la farmacie. Și iată-mă urmărindu-mi propria scară de bloc ca eroina unei telenovele ieftine.
La 16:38, spre bloc a venit o femeie într-un palton deschis la culoare.
Am recunoscut-o imediat.
Înălțime medie. Păr blond strâns într-o coadă joasă. Palton luminos, geantă bună, spate drept. Și o asemănare generală, neplăcută. Nu exactă, nu. Dar același tip. De la distanță, chiar puteai să ne iei drept rude.
S-a oprit la intrare, s-a uitat în telefon, l-a pus în geantă și a intrat. Cineva i-a deschis interfonul prin aplicație.
Am mai stat nemișcată vreo treizeci de secunde. Apoi m-am ridicat brusc, am scăpat lingurița pe jos, am aruncat bani pe masă și am pornit spre bloc.
În lift mi s-a făcut cald. La etajul șase aproape alergam spre ușă.
Din apartamentul nostru se auzea râs de femeie. Un râs obișnuit al unei femei care se simte în siguranță.
Am băgat cheia în yală și, pentru o clipă, nu am putut s-o întorc. Degetele parcă îmi amorțiseră. Stăteam în fața propriei uși și îmi era frică să intru în propria casă.
Până la urmă am deschis.
În hol erau pantofi bej. Calmi, clasici, scumpi. Nu noi — nu genul în care te aranjezi pentru o întâlnire secretă, ci genul în care vii sigură pe tine și la obiect.