Adriana a mai rămas câteva clipe pe scaunul șoferului, cu degetele strânse atât de tare pe volan, încât i se albiseră încheieturile. Inima îi bătea rupt, nu din frică, ci dintr-o presimțire grea, tulbure, care nu putea fi rostită în cuvinte. Mașina lui Sorin era chiar lângă poartă. Plină de noroi, de parcă nu venise în dimineața aceea, ci cu o zi înainte. Pe capotă luceau mărunt picăturile unei ploi recente.
— Ce ciudat… — șopti ea aproape fără glas.
Soțul ei îi spusese limpede că la serviciu era o nebunie. Rapoarte urgente, întâlniri importante, întârzieri până aproape de miezul nopții. Chiar în dimineața aceea, când Adriana era gata să plece, o sunase și îi vorbise cu o voce obosită:
— Tu odihnește-te acolo, norocoaso. Eu o să stau la birou până târziu în noapte.
Iar acum mașina lui stătea liniștită lângă gardul casei de la țară.
Adriana coborî încet. Aerul mirosea a pământ ud și a iarbă tânără de primăvară. Dintr-o parte se auzi țipătul neliniștit al unei păsări. Totul în jur era atât de pașnic, încât ceea ce vedea i se părea și mai absurd, și mai greșit.
Portița era deschisă.
— Sorin? — strigă ea, intrând în curte.
Nu primi niciun răspuns.
Pe verandă se afla o poșetă de damă care nu era a ei. Mică, deschisă la culoare, vizibil scumpă. Adriana se opri brusc, ca și cum în fața ei s-ar fi ridicat un zid nevăzut.
Nu mai văzuse niciodată lucrul acela.
Un frig ascuțit i se întinse prin piept.
Și atunci, din casă, se auzi un râs. Râs de femeie.
Adriana simți cum totul înăuntrul ei se prăbușește.
Făcu fără voie un pas înapoi, dar după o secundă își îndreptă spatele cu încăpățânare și urcă pe trepte. Îi tremurau atât de tare degetele, încât cheile îi alunecară din palmă și căzură cu un clinchet pe podeaua de lemn.
Râsul se opri pe loc.
Ușa se deschise aproape imediat.
În prag stătea Sorin.
Paloarea i se întinse pe față atât de repede, încât Adriana înțelese totul înainte s-o vadă pe femeia din spatele lui.
Tânără.
În jur de treizeci de ani.
Cu părul lung, închis la culoare, îmbrăcată în halatul ei, halatul de casă al Adrianei.
Câteva secunde, niciunul nu spuse nimic.
Doar vântul mișca ușor perdeaua veche de la fereastră.
— Adriana… De ce ai venit? — reuși Sorin să rostească într-un târziu.
Întrebarea aceea o duru mai rău decât o palmă.
— Am ajuns să cer voie ca să vin la propria mea casă de la țară? — răspunse ea încet.
Femeia din spatele lui Sorin își strânse halatul mai bine peste piept, cu un gest nervos.
— Sorin, cred că ar fi mai bine să plec… — murmură ea.
— Stai! — izbucni el, apoi tăcu imediat, ca și cum propriul ton l-ar fi speriat.
Adriana îl privea pe bărbatul ei de parcă îl vedea pentru prima dată.
Douăzeci de ani.
Douăzeci de ani de căsnicie se sfărâmau chiar atunci, sub ochii ei.
În minte îi reveneau, una câte una, detalii cărora înainte nu le dăduse importanță: serile în care se întorcea târziu, deplasările apărute din senin, iritarea lui de fiecare dată când ea propunea să meargă împreună la casa de la țară. Până și vorbele lui repetate despre vânzarea locului căpătau acum un sens cu totul diferit.
El nu ura deloc casa aceasta.
Doar făcea loc aici pentru o altă viață.
— Cine este? — întrebă Adriana cu o voce neașteptat de dreaptă.
Sorin își trecu palma peste față.
— Este… Ioana.
— De mult?
El nu răspunse.
Iar tăcerea lui fu mai cumplită decât orice mărturisire.
Adriana intră încet în casă. Pe masă erau două cești, o sticlă de vin, brânză tăiată felii. Pe spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
O viață străină.
În casa ei de la țară.
În bucătăria ei.
În liniștea ei.
Își aminti dintr-odată cum alesese singură perdelele acestea. Cum plantase bujori sub ferestre. Cum visase că aici, an după an, ea și Sorin vor îmbătrâni împreună.
Ce prostie.
— Știi, eu chiar te-am iubit, Sorin, — spuse Adriana în șoaptă, fără să se întoarcă.
În spatele ei se așternu o tăcere apăsătoare.
Apoi Sorin rosti cuvintele pe care ea nu avea să le uite niciodată:
— Adriana… De mult voiam să-ți spun. Plec.
Adriana nu plânse.
Nici în clipa aceea, nici peste un minut, nici măcar atunci când Sorin își coborî privirea, ca și cum i-ar fi fost rușine de propria mărturisire. Înăuntrul ei, ceva parcă se transformase în piatră. O senzație ciudată: durerea era atât de puternică, încât trupul refuza pur și simplu s-o mai simtă.
Ioana fu prima care rupse tăcerea.
— Nu am știut că o să veniți… — spuse ea încet, fără curajul de a o privi pe Adriana în ochi.
Adriana se întoarse încet spre ea. Tânăra părea descumpănită, dar nu vinovată. Și tocmai asta o arse cel mai tare.
Însemna că se simțea deja stăpână aici.
— Ți-a spus că această casă îi aparține soției lui? — întrebă Adriana calm.
Ioana păli și își mută privirea spre Sorin.
El expiră iritat:
— Gata, Adriana. Te rog, nu face o scenă acum.
— O scenă? — pentru prima dată, în vocea ei se auzi oțelul. — Ai adus-o pe amanta ta în casa mea și tu îmi vorbești mie despre scene?
Sorin își mișcă umărul nervos.
— M-am săturat de viața asta dublă. Oricum se ajunsese aici de mult.
— De mult? — Adriana zâmbi strâmb. — Iar eu, imaginează-ți, n-am văzut nimic. Am trăit douăzeci de ani lângă un om și n-am observat când a devenit un străin.
Se apropie de fereastră. Dincolo de geam, grădina se întuneca, grădina pe care o crescuse atâția ani cu mâinile ei. Merii se pregăteau să înflorească. Vântul de seară mișca încet crengile liliacului.
Cândva, Sorin o ajutase aici. În primii ani vopsiseră gardul împreună, făcuseră grătar în curte, râseseră până târziu în noapte. Adriana își aminti limpede cum, într-o zi, stătuseră direct pe iarba udă, sub ploaie, și mâncaseră căpșuni culese din strat.
Să fi fost și toate acelea o minciună?
— Nu am vrut să te rănesc, — spuse Sorin încet.
Adriana se întoarse brusc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
El tăcu câteva secunde, apoi se așeză pe scaun și vorbi înfundat:
— Pentru că lângă ea simt din nou că trăiesc.
Vorbele acelea o sfâșiară mai rău decât trădarea însăși.
Adriana simți cum i se ridică în piept ceva greu și fierbinte. Nu lacrimi. Umilință.
— Deci lângă mine erai mort?
— Tu ai trăit mereu pentru casa asta, pentru serviciu, pentru rapoartele tale… De mult eram doar doi oameni care împart același spațiu.
— Să nu îndrăznești să arunci asta pe umerii mei! — izbucni ea pentru prima dată. — Eu am fost lângă tine toată viața! Când ți-ai pierdut slujba, cine ne-a ținut pe linia de plutire? Când au apărut datoriile, cine a făcut credite? Cine?
Ioana ieși în tăcere pe verandă, lăsându-i singuri.
Sorin își frecă obosit fruntea cu palmele.
— Nu vreau scandal.
— Firește. Tu ai hotărât deja totul pentru amândoi.
Adriana simți deodată o oboseală înspăimântătoare. Ca și cum într-o singură seară îmbătrânise cu zece ani.
Își scoase încet jacheta, puse cheile pe masă și spuse calm:
— Bine. Atunci plecați voi.
Sorin ridică privirea.
— Ce?
— Casa aceasta este a mea. A mea. Nu o vând. Și nici nu vă las să vă clădiți aici noua voastră fericire.
El se ridică.
— Adriana, hai să nu facem crize.
— Criză ar fi dacă ți-aș sparge acum capul cu vaza asta, — răspunse ea rece.
Pentru o secundă, Sorin chiar se sperie.
În casă se lăsă din nou o tăcere grea.
Apoi, de afară, se auzi trântindu-se portița.
Ioana dispăruse.
Sorin se repezi în curte.
Adriana rămase singură.
Se așeză încet pe un scaun și abia atunci văzu pe masă un telefon care nu era al ei.
Telefonul Ioanei.
Ecranul se aprinse brusc.
Iar mesajul apărut acolo îi îngheță degetele:
„Încă nu i-a spus despre copil?”
Adriana privi mult timp ecranul luminat, incapabilă să se miște. Cuvintele acelea trecuseră prin ea ca o lamă încinsă.
„Încă nu i-a spus despre copil?”
În casă era atât de liniște, încât se auzea ticăitul regulat al ceasului vechi de perete. Același ceas pe care ea și Sorin îl găsiseră, cu zece ani în urmă, într-un târg de vechituri. Atunci el râsese și îi spusese că lucrurile cu trecut dau suflet unei case.
Acum casa aceasta părea străină.
Afară se trânti portiera unei mașini. Sorin se întoarse singur. Probabil Ioana plecase, nevrând să rămână parte din această discuție.
El intră în cameră și văzu imediat telefonul în mâna soției lui.
Fața i se schimbă.
— Nu atinge lucrurile altora, — spuse el tăios.
Adriana își ridică încet ochii spre el.
— Copilul?
Sorin încremeni.
Și răspunsul acela mut îi fu de ajuns.
Adriana simți cum în ea se prăbușește definitiv totul. Nu zgomotos, nu cu țipete, nu cu isterie — ci tăcut, înfricoșător, fără întoarcere.
— O să ai un copil? — întrebă ea aproape în șoaptă.
El se lăsă obosit pe scaunul din fața ei.
— Da.
Un singur cuvânt.
Scurt.
Dar tocmai el îi despărți viața în „înainte” și „după”.
Adriana începu deodată să râdă. Încet, nervos, aproape nebunește.
— Ce ironie crudă… Douăzeci de ani n-am putut deveni părinți. Eu m-am tratat, am plâns noaptea, am umblat pe la medici… Iar acum se pare că nu destinul era de vină.
Sorin își feri brusc privirea.
Și în clipa aceea Adriana înțelese tot.
— Stai… — vocea i se frânse. — Tu știai?
Tăcere.
Greu de dus.
Distrugătoare.
— Sorin… Tu știai că nu poți avea copii?
El își acoperi fața cu mâinile.
— Nu am vrut să te pierd.
Adriana simți cum aerul i se blochează în piept.
— Doamne…
Anii vieții lor îi trecură pe dinaintea ochilor. Speranțele. Durerea. Umilințele din cabinetele medicilor. Analizele fără sfârșit. Pastilele. Plânsul în baie, pe care îl ascundea ca să nu o audă soțul ei.
Iar el știuse tot timpul.
— Medicii mi-au spus înainte de nuntă, — mărturisi Sorin încet. — Dar apoi tu ai început să te tratezi, să speri… N-am putut să-ți spun adevărul.
— Și m-ai lăsat douăzeci de ani să cred că eu sunt defectă?
— Te iubeam.
— Nu, — spuse Adriana ferm. — Dragostea nu face așa ceva.
Camera se cufundă din nou în liniște.
Dincolo de fereastră începu ploaia. Picături mari băteau în acoperișul verandei, în răsadurile tinere pe care Adriana le adusese cu atâta grijă dimineața.
Părea că de la momentul în care plecase bucuroasă spre casa de la țară trecuse o viață întreagă.
Sorin se ridică.
— Îmi strâng lucrurile și dimineață plec.
Adriana nu răspunse.
El ieși încet în camera alăturată.
Ea rămase singură pe scaun.
Și totuși, ciudat, durerea nu mai era acolo.
Doar golul.
Și încă ceva… ușurarea.
Ca și cum se terminase, în sfârșit, un spectacol prea lung, în care ani la rând jucase un rol impus de altcineva.
Adriana se apropie de fereastră. Ploaia acoperea grădina. Undeva în întuneric se legănau bujorii ei, care urmau să înflorească foarte curând.
Și atunci înțelese un lucru simplu:
casa aceasta nu fusese niciodată colivia ei.
Fusese salvarea ei.
Dimineața, Adriana ieși în curte cu o ceașcă de ceai fierbinte. După ploaie, aerul mirosea a prospețime și a pământ ud. Sorin plecase deja. Mașina lui nu mai era lângă poartă.
Rămăsese doar liniștea.
Adevărată.
Vie.
Adriana se așeză încet lângă strat și începu cu grijă să planteze răsadurile.
Pentru prima dată după mulți ani, nu pentru familie, nu pentru căsnicie, nu pentru altcineva.
Ci pentru ea însăși.
Și chiar în clipa aceea se simți liberă.
Sfârșit.