— De mult? — Adriana zâmbi strâmb. — Iar eu, imaginează-ți, n-am văzut nimic. Am trăit douăzeci de ani lângă un om și n-am observat când a devenit un străin.
Se apropie de fereastră. Dincolo de geam, grădina se întuneca, grădina pe care o crescuse atâția ani cu mâinile ei. Merii se pregăteau să înflorească. Vântul de seară mișca încet crengile liliacului.
Cândva, Sorin o ajutase aici. În primii ani vopsiseră gardul împreună, făcuseră grătar în curte, râseseră până târziu în noapte. Adriana își aminti limpede cum, într-o zi, stătuseră direct pe iarba udă, sub ploaie, și mâncaseră căpșuni culese din strat.
Să fi fost și toate acelea o minciună?
— Nu am vrut să te rănesc, — spuse Sorin încet.
Adriana se întoarse brusc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
El tăcu câteva secunde, apoi se așeză pe scaun și vorbi înfundat:
— Pentru că lângă ea simt din nou că trăiesc.
Vorbele acelea o sfâșiară mai rău decât trădarea însăși.
Adriana simți cum i se ridică în piept ceva greu și fierbinte. Nu lacrimi. Umilință.
— Deci lângă mine erai mort?
— Tu ai trăit mereu pentru casa asta, pentru serviciu, pentru rapoartele tale… De mult eram doar doi oameni care împart același spațiu.
— Să nu îndrăznești să arunci asta pe umerii mei! — izbucni ea pentru prima dată. — Eu am fost lângă tine toată viața! Când ți-ai pierdut slujba, cine ne-a ținut pe linia de plutire? Când au apărut datoriile, cine a făcut credite? Cine?
Ioana ieși în tăcere pe verandă, lăsându-i singuri.
Sorin își frecă obosit fruntea cu palmele.
— Nu vreau scandal.
— Firește. Tu ai hotărât deja totul pentru amândoi.
Adriana simți deodată o oboseală înspăimântătoare. Ca și cum într-o singură seară îmbătrânise cu zece ani.
Își scoase încet jacheta, puse cheile pe masă și spuse calm:
— Bine. Atunci plecați voi.
Sorin ridică privirea.
— Ce?
— Casa aceasta este a mea. A mea. Nu o vând. Și nici nu vă las să vă clădiți aici noua voastră fericire.
El se ridică.
— Adriana, hai să nu facem crize.
— Criză ar fi dacă ți-aș sparge acum capul cu vaza asta, — răspunse ea rece.
Pentru o secundă, Sorin chiar se sperie.
În casă se lăsă din nou o tăcere grea.
Apoi, de afară, se auzi trântindu-se portița.
Ioana dispăruse.
Sorin se repezi în curte.
Adriana rămase singură.
Se așeză încet pe un scaun și abia atunci văzu pe masă un telefon care nu era al ei.
Telefonul Ioanei.
Ecranul se aprinse brusc.
Iar mesajul apărut acolo îi îngheță degetele:
„Încă nu i-a spus despre copil?”
Adriana privi mult timp ecranul luminat, incapabilă să se miște. Cuvintele acelea trecuseră prin ea ca o lamă încinsă.
„Încă nu i-a spus despre copil?”
În casă era atât de liniște, încât se auzea ticăitul regulat al ceasului vechi de perete. Același ceas pe care ea și Sorin îl găsiseră, cu zece ani în urmă, într-un târg de vechituri. Atunci el râsese și îi spusese că lucrurile cu trecut dau suflet unei case.
Acum casa aceasta părea străină.
Afară se trânti portiera unei mașini. Sorin se întoarse singur. Probabil Ioana plecase, nevrând să rămână parte din această discuție.
El intră în cameră și văzu imediat telefonul în mâna soției lui.
Fața i se schimbă.
— Nu atinge lucrurile altora, — spuse el tăios.
Adriana își ridică încet ochii spre el.
— Copilul?
Sorin încremeni.
Și răspunsul acela mut îi fu de ajuns.
Adriana simți cum în ea se prăbușește definitiv totul. Nu zgomotos, nu cu țipete, nu cu isterie — ci tăcut, înfricoșător, fără întoarcere.
— O să ai un copil? — întrebă ea aproape în șoaptă.
El se lăsă obosit pe scaunul din fața ei.
— Da.
Un singur cuvânt.
Scurt.
Dar tocmai el îi despărți viața în „înainte” și „după”.
Adriana începu deodată să râdă. Încet, nervos, aproape nebunește.
— Ce ironie crudă… Douăzeci de ani n-am putut deveni părinți. Eu m-am tratat, am plâns noaptea, am umblat pe la medici… Iar acum se pare că nu destinul era de vină.
Sorin își feri brusc privirea.
Și în clipa aceea Adriana înțelese tot.
— Stai… — vocea i se frânse. — Tu știai?
Tăcere.
Greu de dus.
Distrugătoare.
— Sorin… Tu știai că nu poți avea copii?
El își acoperi fața cu mâinile.
— Nu am vrut să te pierd.
Adriana simți cum aerul i se blochează în piept.
— Doamne…
Anii vieții lor îi trecură pe dinaintea ochilor. Speranțele. Durerea. Umilințele din cabinetele medicilor. Analizele fără sfârșit. Pastilele. Plânsul în baie, pe care îl ascundea ca să nu o audă soțul ei.
Iar el știuse tot timpul.
— Medicii mi-au spus înainte de nuntă, — mărturisi Sorin încet. — Dar apoi tu ai început să te tratezi, să speri… N-am putut să-ți spun adevărul.
— Și m-ai lăsat douăzeci de ani să cred că eu sunt defectă?
— Te iubeam.
— Nu, — spuse Adriana ferm. — Dragostea nu face așa ceva.
Camera se cufundă din nou în liniște.
Dincolo de fereastră începu ploaia. Picături mari băteau în acoperișul verandei, în răsadurile tinere pe care Adriana le adusese cu atâta grijă dimineața.
Părea că de la momentul în care plecase bucuroasă spre casa de la țară trecuse o viață întreagă.
Sorin se ridică.
— Îmi strâng lucrurile și dimineață plec.
Adriana nu răspunse.
El ieși încet în camera alăturată.
Ea rămase singură pe scaun.
Și totuși, ciudat, durerea nu mai era acolo.
Doar golul.
Și încă ceva… ușurarea.
Ca și cum se terminase, în sfârșit, un spectacol prea lung, în care ani la rând jucase un rol impus de altcineva.
Adriana se apropie de fereastră. Ploaia acoperea grădina. Undeva în întuneric se legănau bujorii ei, care urmau să înflorească foarte curând.
Și atunci înțelese un lucru simplu:
casa aceasta nu fusese niciodată colivia ei.
Fusese salvarea ei.
Dimineața, Adriana ieși în curte cu o ceașcă de ceai fierbinte. După ploaie, aerul mirosea a prospețime și a pământ ud. Sorin plecase deja. Mașina lui nu mai era lângă poartă.
Rămăsese doar liniștea.
Adevărată.
Vie.
Adriana se așeză încet lângă strat și începu cu grijă să planteze răsadurile.
Pentru prima dată după mulți ani, nu pentru familie, nu pentru căsnicie, nu pentru altcineva.
Ci pentru ea însăși.
Și chiar în clipa aceea se simți liberă.
Sfârșit.